Petrecere frumoasă!

Aştept cu nerăbdare să plec spre locul unde vom petrece Revelionul. Singura chestie care mă animă este că voi dansa toată noaptea. Astăzi m-am chinuit puţin să dorm după-amiază, dar vecinii erau foarte activi…aşa că nu prea am reuşit şi bineînţeles că acum m-a pălit un somn de nu mă văd. Dar mi-am făcut o cafea şi mi-am zis să va scriu câteva cuvinte pe ultima sută de metri.
Vă mulţumesc că aţi fost alături de mine în ultimele luni, unii cu aprecieri, alţii cu sugestii sau comentarii foarte serioase. Vă doresc petrecere frumoasă la noapte oriunde v-aţi afla şi să ne regăsim cu bine în noul an!

Momentul bilanţului…

Tiptul…tiptil..şi anul acesta se duce şi vine cu paşi repezi următorul. De fiecare dată …pe la finalul anului mă apuc să fac bilanţul..să decid dacă a fost un an bun sau mai slab, dacă am realizat ceea ce mi-am propus…ce mi-aş dori pentru anul următor. În concluzie, pentru mine vine momentul bilanţului.

Pentru voi cum a fost anul acesta? O să-mi vorbiţi probabil despre criză. Pe unii ne-a lăsat cu mai puţini bani, pe alţii fără serviciu, pe alţii chiar fără speranţă…Dar sunteţi sănătoşi? Aveţi pe cei dragi pe lângă voi? Sunteţi îndrăgostiţi? Cineva vă mângâie seara înainte de culcare – persoana iubită sau Dumnezeu? Atunci mai există motive de fericire, motive de speranţă, motive pentru a aştepta anul următor…

Până atunci ne aşteaptă Revelionul…o altă sărbătoare care nu prea îmi mai place pentru că se cheltuie nemăsurat şi eşti parcă forţat, vrei nu vrei, să te simţi bine. Cu o lună înainte eşti întrebat de toată lumea unde faci Revelionul sau mai bine-zis unde pleci. Nu pleci nicăieri…eşti amărât…stai acasă cu familia…deprimant…stai în Bucureşti, la un club sau restaurant…mediocru….cam aşa se evaluează…. De mult petrecerea asta nu mai înseamnă mare lucru pentru mine şi las întotdeauna decizia pe ultima sută de metri. Nu mă interesează prea mult unde se petrece câtă vreme sunt cu oameni cu care mă simt bine. Desigur, nu a fost întotdeauna aşa. Altădată…ziua asta era mult aşteptată.

Fără să credeţi că trec de la una la alta, mi-am amintit cum zilele trecute mă chinuiam să-i explic unei eleve de ce venirea toamnei trezeşte unui poet presentimentul morţii. Nu înţelegea cu niciun chip la început şi mi-am dat seama că e din cauza vârstei . Este evident că în adolescenţă toate anotimpurile au famecul lor şi toate ne par frumoase. Nici eu nu mă gândeam la trecerea timpului în adolescenţă, venirea toamnei însemna bucuria revederii colegilor, iarna era prilej de bucurie, iar Revelionul era aşteptat de fiecare dată cu emoţie. Cred că petrecerile din vremea aceea au fost cele mai frumoase. Nimic nu se compară cu încântarea pe care o simţeam pe atunci planificând şi organizând Revelionul. De pe atunci aveam veleităţi organizatorice şi puneam pe hârtie mâncare, prăjituri şi tot ce voiam să cumpărăm până în cele mai mici detalii. Singuri ne preparam friptura în casa vreunuia dintre noi, fiecare făceam câte ceva, salata bœuf, prăjituri, etc. Uneori auzeai strigându-se : «cine a făcut prăjitura asta ? » şi ridicai mâna, ca la şcoală, ca să-ţi primeşti laudele pentru cât este de bună. Petrecerea asta de Revelion devenea personalizată, personală, era unică…Dimineaţa o luam spre casă pe jos, comentând şi rememorând cele mai bune momente…

De atunci şi până acum am petrecut Revelionul în toate locaţiile posibile (de fapt, nu chiar toate, dar, oricum, diferite) şi peste tot mi se pare cam acelaşi lucru….este rece, impersonală. Singurul moment care-mi place este cel al artificiilor şi nu renunţ în niciun an la artificiile alea cele mai simple, pe care le aprindeam de când eram mică şi le ţineam în mână până se stingeau sau le aruncam, urmărind dâra de steluţe pe care o lăsau în urmă. E drept că-mi place şi să dansez şi, pentru că nu prea mai pot merge prin cluburi întrucât mă deprimă tot ce văd, profit de petrecerea de Revelion să-mi tocesc puţin pantofii, iar asta mă binedispune.

Am ajuns să cred că fiecare vârstă simte altfel ziua asta. Spre exemplu, citeam pe blogul unul cunoscut că a petrecut şi el nenumărate Revelioane, dar nimic nu se compară cu sentimentul pe care-l are când, la 12 noaptea, îşi tine în braţe pruncul adormit. Probabil că pentru părinti, cea mai mare bucurie ar fi să-şi vadă copiii în jurul mesei, pentru bunici…nepoţi, pentru îndrăgostiţi, să fie singuri, etc. Aşa că, bucuraţi-vă de petrecerea asta în acord cu vârsta pe care o aveţi şi într-un mod cât mai personal, pentru că timpul trece prea repede… Eu o să dansez cât o să pot, să mă prindă noul an bine-dispusă, plină de viaţă şi de optimism, aşa cum sunt, de fapt…Vă îmbrăţişez cu drag…sper să mai apuc să scriu anul acesta…pentru că trebuie sa fac şi pe gospodina :)

Spiritul sărbătorilor…

Unde e spiritul sărbătorilor de altădată? Unde le mai este farmecul? De ce mi se pare acum totul fad şi lipsit de substaţă?

Am stat zilele astea şi m-am gândit la ziua de Crăciun din alţi ani…cum le petreceam şi care o fi fost poate cel mai frumos Crăciun? Nu ştiu de ce nu am foarte multe amintiri legate de această zi…poate pentru că nu am petrecut-o niciodată într-un mod excepţional…poate pentru ca am păstrat doar momente…frânturi din fiecare Crăciun petrecut de-a lungul anilor.

Mi-amintesc zilele de Crăciun, la ţară, la bunicii mei, care au casa pe o coastă de deal, aproape de pădure…mirosul de brad…de lemne arse…colindătorii pe la geamuri…cei cu capra, care mă speriau de fiecare dată…pocnetul biciului…mirosul cozonacilor prospăt scoşi din cuptorul de lut, bunicul meu care a intrat în casă cu un miel în braţe, căruia nu mai voiam apoi să-i dăm drumul…Mi-amintesc şi de tăiatul porcului în ajun…cum fugeam până în fundul casei să nu-i aud ţipătul, gustul de şorici abia pârlit, cârnaţii înşiraţi la grindă, preotul care venea şi sfinţea totul, masa în jurul căreia ne aşezam eu, fratele meu, două verişoare şi bunicii. Apoi…sentimentul extraordinar de a zbura cu sania pe pârtie, din vârful dealului până « devale », cum spuneam noi…obrajii îmbujoraţi de efort şi de frigul iernii…seara…la gura sobei…ciorapii întinşi la uscat…lupii urlând în depărtări...uneori porcii mistreţi prin grădină…Dimineaţa…din nou cu ochii ţintă pe geam să vedem cât a mai nins, cât e zăpada…

Acum două zile am fost cu fratele meu la ţară să ne revedem bunica, singura care ne-a mai rămas în viaţă. Locurile magice din copilărie par acum pustii, mici, fără viaţă. Primul popas…la cimitir…pentru a aprinde o lumânare bunicului meu şi unui vecin cu care am copilărit şi care s-a stins la numai 39 de ani. Am urcat drumul care altădată ni se părea atât de greu şi de lung şi am ajuns la casa copilăriei noastre. Totul pare mic…pustiu…îmbătrânit…ca şi bunica mea, împovărată de ani…dar care se bucură enorm să ne vadă, a fost o surpriză... Imediat ce ne vede însă, începe să ne povestească nimicuri ale vieţii ei cotidiene, în modul cel mai firesc, ca şi când am fi fost acolo dintodeauna. Mi se rupe inima când o văd…stă singură în casa în care a trăit o viaţă, pe o coastă de deal, aproape de pădure, înconjurată doar de amintiri…Mama o poate lua oricând la noi, dar nu vrea să-şi părăsească locul de care e legată...ne despăţim de ea…şi, ca de fiecare dată, ne urează până când ne pierde din vedere să fim sănătoşi…şi fericiţi..şi împliniţi…

Pe drumul de întoarcere, mai povestesc cu fratele. Mă gândesc şi la zilele de Crăciun petrecute cu părinţii…imaginea bradului împodobit cu ceea ce noi făceam la « lucru manual » (aşa se numea ora de la şcoală), ornamente de hârtie creponată, etc, de care eram foarte mândri…nopţile în care ne chinuiam să rămânem adormiţi ca să-l surprindem pe Moşu’ în flagrant, bucuria, entuziasmul cu care descopeream cadourile de sub brad…de cele mai multe ori dulciuri şi portocale. Dar atunci vedeam portocale doar o dată pe an…erau o delicatesă…

A rămas o tradiţie de familie să tinem toţi post măcar în săptămâna mare, dimineaţa să mergem la biserică, să luăm anafură şi apoi să mâncăm…Este singura tradiţie pe care am mai păstrat-o. În rest…nu ştiu unde este spiritul sărbătorilor de altădată. Probabil că o să-l mai simt doar când o să am proprii copii şi o să am grijă să aibă de fiecare dată un Crăciun magic…bogat nu în cadouri, ci în daruri de suflet…pe care să şi le amintească toată viata…pentru că, iată, farmecul Crăciunului din copilărie nu se mai recuperează…

Crăciun fericit?

Nu…nu…staţi liniştiţi…nu sunt depresivă, cum au crezut unii, nu am nici gânduri negre…de sinucidere. Astea au fost prin adolescenţă…când citeam Ana Karenina…si erau de genul…oare ce aş simţi dacă?…acum preţuiesc prea mult viaţa…aşa cum e…în plus, trebuie să spun că aş avea mult mai multe motive să fiu recunoscătoare…
Am fost, într-adevăr tristă zilele astea, cu motiv şi fără motiv. Sărbătorile îmi trezesc mereu un sentiment de nostalgie…poate cauzat de trecerea timpului, poate pentru că, după euforia acestor zile, anul următor începe mereu cu un sentiment de pustietate…nu ştiu.
Oricum, voiam să vă spun că dorinţa mea s-a împlinit şi fratele meu e acasă de Crăciun. Ieri m-a anunţat că vine şi mi-a dat atâtat energie că în câteva ore ştersesem geamuri, faianţă, uşi, făcusem curăţenia de Crăciun pe care nu mă animasem s-o fac până acum. Dădusem superficial cu aspiratorul, dar nu mă încumetasem la ritualul binecunoscut. Am fost foarte fericită să-l văd şi să ştiu că nu mă duc singură la ai mei…că m-aş fi plictisit de moarte. Bine…i-au pierdut bagajul ăia de la Heathrow, dar ce mai contează…a ajuns cu bine…
Şi tocmai când mă gândeam că o să fie un Crăciun fericit până la urmă, văd la televizor ştirea cu omul care s-a aruncat de la balconul Parlamentului. M-am cutremurat. La ce disperare trebuie să ajungi ca să recurgi la un asemenea gest…
Am aflat că omul este Adrian Sobaru, electrician la TVR şi că ceea ce l-a împins să facă gestul a fost faptul că are doi copii, pe care nu-i mai poate întreţine. Unul dintre copii, autist, avea o indemnizaţie, pe care guvernul a retras-o sau a micşorat-o. De aceea, s-a gândit să facă acest gest în timpul discursului premierului, strigând de la balconul Parlamentului « Pentru tine, Boc ! ». Bărbatul purta un tricou pe care scria cu markerul :"Ne-aţi ciuruit şi ne-aţi vândut, ne-aţi ucis viitorul copiilor! Asta este viaţa în care trăim noi!".
Am urmărit imaginile la televizor şi apoi şi pe internet. Parlamentarii din apropierea locului în care a căzut omul au fost cei mai afectaţi, nu ştiu căt de gestul de disperare al omului sau de ideea că poate cădea peste ei şi păţeau, « nevinovaţi fiind », ceva. Am văzut foarte clar însă că au fost şi mulţi parlamentari care nici măcar nu s-au ridicat de pe scaune, ba chiar au privit pe laptop în continuare. Nu mi-a venit să cred. E clar că nu se puteau buluci toţi la locul faptei, că nu aveau ce să facă, dar ştiu sigur, din experienţa personală, că atunci când asişti la o asemenea scenă, sari instinctiv ca ars. Nu mai ai stare, te agiţi. Să rămâi pe scaun când un om se aruncă în faţa ta, comentând scena ca şi când s-ar fi petrecut în urmă cu câteva zile, mi se pare incalificabil.
Iar asta îmi confirmă că gestul omului a fost complet inutil. Că în afară de câteva discuţii « afectate » la faţa locului nu se va schimba nimic. Parlamentarii şi-au văzut de treabă din chiar momentul următor şi au respins moţiunea de cenzură împotriva guvernului. Singurii care vor suferi vor fi tot membri familiei Subaru pentru care omul a făcut gestul disperat. Poate alţi oameni cu bani vor fi impresionaţi de gestul electricianului de la TVR şi vor încerca să îl ajute cumva, dar sper ca asta să nu fie o încurajare pentru alţii, aflaţi în situaţii similare, să facă gesturi extreme, sperând că în felul acesta că-şi vor rezolva problemele.
Se simte disperarea în jur. Eu o văd pentru că trec zilnic printre oameni. Anul acesta am văzut cu ochii mei indivizi smulgând de la gâtul femeilor lănţisorul de aur în tramvai sau pe stradă şi mi-am zis ca nu e, probabil, decât începutul. Sunt tot mai mulţi cerşetori, tot mai mulţi « colindători », tot mai mulţi oameni care spun «n-am, mamă, nici eu». Pe feţele lor…mereu…apăsătoare…o tristeţe adâncă…Tot mai aştept să se întâmple ceva bun cu ţara asta…
Până atunci să încercăm totuşi să ne gândim la lucurile pentru care merită să fim recunoscători şi să încercăm măcar să avem un Crăciun fericit…

O, brad frumos…

Vă amintiţi că zilele trecute vă spuneam că nu mă anim deloc cu spiritul sărbătorilor. Şi totuşi m-am mobilizat şi am făcut bradul. Îmi place să-i văd seara luminiţele multicolore. Am făcut curăţenie, ordine şi disciplină şi apoi bradul. Aşteptam nerăbdătoare să vină fratele meu de la Londra. Şi…bineînţeles că n-a ajuns, că la Londra e vifor. Iar ăia de pe Heathrow n-au mai văzut aşa ceva. Au fost luaţi pe nepregătite şi nu fac faţă situaţiei. Sau cine ştie ce se întâmplă acolo de nu mai reuşesc să reia traficul normal…Asta e…ghinion. Crăciunul nu e la fel cu un membru al familiei lipsă.
În fine, trebuie să mă mobilizez să mă duc măcar eu la ai mei…un exemplar…chiar dacă nu cel aşteptat…pentru că pe mine m-au mai văzut, pe când fratele meu e ca fiul risipitor când se întoarce acasă.
Nu mă anim nici în privinţa asta din două motive. Nu mă încântă drumul cu autocarul sau trenul…nu ştiu ce variantă voi alege pentru că în perioada asta sunt foarte aglomerate. Dar o să-mi pun căştile în urechi, ca de obicei, şi o să ignor conversaţiile grobiene din jurul meu. Ba chiar cred că o să corectez nişte teze…ca să par o persoană ocupată şi să nu-i treacă nimănui prin cap să se converseze «amabil» cu mine. E adevărat că şi aici e un risc. Există persoane care au rămas cu sechele din liceu şi care-şi bagă nasul în lucrările mele şi comentează pe seama notelor pe care le dau. Mi s-a părut foarte amuzant prima dată. De multă vreme, însă, am adoptat o altă modalitate de a corecta…pe diagonală…adică un subiect la toate lucrările şi tot aşa. Oamenii nu prea pricep ce fac. Şi tot aşteaptă să dau note…şi, dacă văd că nu fac asta, se plictisesc şi cedează. Reuşesc să corectez foarte bine într-o călătorie cu trenul sau autocarul pentru că atenţia mea nu poate fi distrasă de nimic. Şi uite aşa…văd şi o parte bună în călătoria asta…mai scap de teze.
Odată ajunsă la destinaţie…intervine o altă luptă…cu ispitele culinare. Nu ştiu cum o să fac să scap cu bine şi anul acesta de kilogramele în plus de sărbători. Mai ales că va trebui să ţin şi locul fratelui meu la masă (glumesc). Ar trebui să fac ceva mişcare şi sper să reuşesc. Oricum…e cazul ca după sărbători să mă apuc iar de o dietă ca să-mi reintru în ritm şi formă. Parcă nu mai sunt eu dacă nu mai ţin o dietă :)Bine, bine…ştiu teoria…că ar trebui să mănânc sănătos tot timpul…dar mai am şi eu scăpări…
În fine, Crăciunul pare ratat din punctul meu de vedere…fratele mai anima atmosfera acasă, la ai mei…Teoretic…aş avea mai mult timp de scris pe aici…practic nu o să pot pentru că nu o să am acolo conexiune la internet…nu m-a preocupat niciodată să am...Aşa că...ne reîntâlnim după Crăciun. Până atunci vă doresc vouă un Crăciun fericit alături de cei dragi (în formaţie completă), să vă bucuraţi de căldura şi bucuria din familie!

Everybody’s fine

Filmul ăsta a fost în acord cu spiritul meu de sărbătoare din acest an…adică foarte trist. Mi se pare nu numai cel mai trist film legat de Crăciun, dar şi unul dintre cele mai triste filme pe care le-am văzut…tocmai prin realismul lui.
Câţi dintre noi nu răspundem automat la întrebarea « ce mai faci ? »… « bine »… « şi ai tăi?»… «sunt bine…toată lumea este bine…». Realitatea este cu totul diferită…dar pe cine interesează asta cu adevărat?...întrebarea este pusă, oricum, de complezenţă. Nu te aştepţi ca cineva să-ţi dea un răspuns serios…
Mai grav e când aceleaşi răspunsuri le primeşte şi propria familie. Filmul cu pricina exact asta urmăreşte. Robert de Niro este un tată care şi-a dorit mereu ce e mai bun pentru copiii lui, fiind de multe ori prea exigent cu ei. Mama…funcţiona, ca în multe familii, drept un intermediar între copii şi tatăl prea exigent. Când mama moare…comunicare dintre tată şi copii se rupe, iar el nu înţelege de unde provine scindarea. Copiii nu au curajul să-i spună ce se întâmplă cu adevărat cu ei, din teama de a nu-l dezamăgi sau pentru că pur şi simplu doresc să-l protejeze de adevărurile mult prea dureroase. Impresionante scenele în care, dincolo de imaginea adulţilor, el vede copiii de altădată şi nu numai aceste scene. Sper că aţi văzut sau veţi vedea filmul. Robert de Niro face un rol neobişnuit de uman pentru stilul lui.
M-am regăsit în foarte multe aspecte din acest film. Am plecat de acasă de la 18 ani şi am trecut uneori prin momente foarte grele, pe care, evident, le-am ascuns părinţilor, din dorinţa de a-i proteja. Asemenea personajelor din film, când sunam acasă mă recompuneam şi spuneam că “totul este bine”, mă descurc de minune, îmi merge foarte bine. La fel a făcut şi fratele meu de când e la Londra şi numai eu ştiu prin ce a trecut la început acolo….de fapt, nici măcar eu…că sunt sigură că şi mie mi-a ascuns multe lucruri, ca să nu mă îngrijoreze. La fel aţi făcut probabil mulţi dintre voi…din diverse motive.
Cu adevărat trist însă mi se pare să nu poţi fi tu însuţi nici măcar în faţa propriei familii, care ar trebui să te accepte asa cum eşti, trist mi se pare să nu le poţi spune nici măcar alor tăi adevărul…şi mai trist să te minţi singur…
Deci, dincolo de film…realitatea dură…

Este oficial…iarnă…

Cred că aţi observat că astăzi a căzut prima zăpadă de anul acesta…Ningea de când am plecat de la şcoală, dar am avut ceva treabă prin casă şi când m-am dus la fereastră…am văzut totul alb. Am remarcat că nu am fost aşa încântată ca în alţi ani şi asta m-a întristat puţin. Nu ştiu de ce, dar anul acesta nu prea am spiritul de sărbătoare...o fi de vină criza, care m-a făcut şi pe mine să mai reduc bugetul cheltuielilor sau pur şi simplu blazarea…nu ştiu.
Sau o fi faptul că nu-mi plac iarna, gerul şi cu atât mai puţin Bucureştiul în acest anotimp. Când mă gândesc la mocirla de pe străzi, la blocajele în trafic, la munţii de zăpadă de pe marginea străzii…mă apucă groaza. Sper să nu fie o iarnă atât de grea ca cea de anul trecut, când efectiv mă apuca disperarea când vedeam că iar ninge. Abia se curăţa strada şi se aşternea un alt covor gros de nea. Au fost zile în care am deschis drumul printr-un strat de zăpada ce-mi ajungea până la genunchi. Se pare că nimeni nu mai mersese pe acolo pâna la ora 7 dimineaţa, când treceam eu.
Totuşi, trebuie să recunosc, sărbătorile nu au farmec fără zăpadă şi sper să ajung totuşi sa mă bucur de ea. Mi-amintesc că într-un an ninsese foarte mult de Revelion şi oraşul era de basm pentru că totul, până şi fiecare crenguţă a copacilor, era îmbrăcat în alb. După ora 12 am ieşit pur şi simplu la plimbare să mă bucur de peisajul feeric.
Sper să mai retrăiesc momente de genul ăsta şi sa-mi revină spiritul sărbătorilor…să mă bucur de iarnă. Vă doresc şi vouă acelaşi lucru!

Când ne roade invidia…

M-am gândit să abordez astăzi acest subiect pentru că în ultima vreme am tot auzit prin jurul meu oameni care se văitau că lumea e rea si invidioasă şi că acum criza a scos ce e mai rău din oameni…adică şi mai multă invidie, bârfă, răutate. Eu am crezut mereu că orice situaţie de criză scoate la lumină esenţa oamenilor…şi dacă asta se vede mai mult acum…înseamnă că asta le este esenţa.
Încerc să-mi amintesc dacă am fost vreodată invidioasă pe cineva. Dacă e să iau în consideraţie definiţia de dicţionar “sentiment egoist de părere de rău, de necaz, de ciudă, provocat de succesele sau de situația bună a altuia”, cred că n-am fost niciodată invidioasă. Sincer, nu am avut niciodată vreo părere de rău că unui om îi merge bine, că are succes, că e fericit. Dimpotrivă, am crezut dintotdeauna că dacă oamenii sunt fericiţi, sunt implicit mai buni şi asta înseamnă că si eu pot să trăiesc în pace şi bună înţelegere cu ei.
Nu vreau să fiu în pielea altcuiva, încerc doar să mă simt bine în pielea mea. Evident că mi-aş fi dorit să fiu poate mai înaltă, poate mai slabă, poate mai frumoasă…sau poate mai ştiu eu cum. Fiecare ne dorim ce nu avem…ne dorim mai mult. Însă, niciodată nu m-am uitat cu ciudă după femei mai înalte sau mai frumoase…doar cu admiraţie. Întotdeauna mi-a plăcut frumosul şi dacă văd un om frumos mă uit la el cu admiraţie, cu încântare, nu cu invidie.
Chiar astăzi mi s-a întâmplat la o oră să ramân în admiraţie. Am întors privirea către o copilă…pe care o tot văd de câţiva ani…dar astăzi era la doar un metru de mine şi m-au izbit ochii foarte albaştri, buzele frumos conturate, tenul alb, zâmbetul…efectiv mi-am pierdut şirul ideilor şi am vrut să-i spun pe loc cât e de frumoasă…dar m-am gândit că se şochează clasa. M-a umflat instant şi râsul pentru că mă gândeam că dacă eu rămăsesem în revelaţie, uitându-mă la domnişoara, bărbaţii n-au nicio şansă când văd o femeie frumoasă…cel puţin primul impact e devastator. În acelaşi timp, mi s-a părut aiurea să nu poţi spune unui om că e frumos, fără să te gândeşti că alţii sau chiar el însuşi interpretează greşit.
Mi s-a întâmplat de-a lungul timpului să fiu suspectată că aş fi invidioasă pe femeile mai frumoase decât mine şi din acest motiv să fiu uneori rătăcioasă. Mă distrează acuzaţia asta pentru că dacă ar fi aşa ar trebui să fiu neagră de invidie toată ziua deoarece am în fiecare clasă eleve foarte frumoase, iar unele dintre ele şi foarte deştepte. Pe cele din urmă le apreciez, evident, cel mai mult pentru că frumuseţea dublată de inteligenţă mi se pare combinaţia câştigătoare în viaţă. Să nu uităm, desigur, şi sufletul frumos. Răutatea mea se manifestă doar la nivelul limbajului prin unele observaţii ironice cu care taxez numai comportamentul infatuat sau grobian, în niciun caz însă nu taxez frumuseţea, eleganţa, bunul-gust. Iar cine mă cunoaşte ştie asta.
Nu am fost invidioasă nici pe cei care au o situaţie financiară mai bună, succes în plan social, etc. Am avut elevi care veneau cu Audi la şcoală sau care aveau cine ştie ce haine de firmă, ceasuri, genţi,etc. Neinteresant pentru mine…Niciodată nu am ţinut să am haine de firmă, ci doar bun-gust, cât despre maşină…am spus întodeauna ca este ultimul obiect pe care mi-l voi lua…În Bucureşti mi se pare un chin să conduci o maşină, iar in condiţiile în care fac 10 minute cu metroul până în centru mi se pare stupid să fac de 3 ori mai mult cu maşina. Singura dată când îi simt lipsa este pe vreme rea pentru că nu-mi plac ploaia şi frigul.
În concluzie, nu înţeleg acest sentiment uman, invidia. Nu înţeleg de ce oamenii îşi consumă energia dorindu-şi ce au alţii, în loc să acţioneze pentru a avea ceea ce-şi doresc ei. Nu înţeleg care este beneficiul în a avea ciudă pe reuşita cuiva. Mie mi-e ciudă doar pe ce nu reuşesc eu, mi-e ciudă că nu fac mai mult pentru mine…Invidia mi se pare ceva ce ne ţine pe loc sau ne trage înapoi şi nu ne permite să ne bucurăm de oameni şi de viaţă. În fine, dar asta sunt eu…”nu ştiu alţii cum sunt”…

Ce aţi primit azi?

Azi am reuşit: am făcut un cadou pentru suflet :) Prietena mea cea mai bună îşi aniversează astăzi onomastica şi am vrut să-i fac o surpriză. De multă vreme cadourile noastre nu mai sunt o supriză pentru că, de obicei, ştim ce ne dorim şi chiar spunem…Însă, deşi sunt o fiinţă foarte practică, uneori aş vrea să mai fiu luată prin suprindere…

Asă că m-am gândit să-i fac o mică surpriză pe lângă cadoul « serios » ce va să vină. Ştiam că-şi doreşte de multă vreme o cizmuliţă roşie care se agaţă prin casă pentru cadouri de la Moşu’, aşa că i-am luat una şi i-am pus în ea bomboane de ciocolată. Ştiu, de asemenea, că e mare amatoare de dulciuri şi salivează de câte ori vede ciocolată şi prăjituri. Pentru că noi avem cheile de la casa fiecăreia, mi-am permis să merg la ea acasă şi să-i las cadoul agăţat la vedere, înconjurat de postituri haioase, cu mesaje de suflet. Le-a găsit când s-a întors de la serviciu şi s-a distrat copios. Ea are puterea să se bucure cu adevărat de orice gest frumos şi mai ales de surprize. În alt an am mers tot aşa, pe neaşteptate, la ea şi i-am dus un minibrăduţ pe care l-am împodobit pentru că ştiam că e tristă că nu are brad.

Mi-amintesc că am avut şi eu parte de aşa ceva, dar nu m-am bucurat cum o face ea. Cum se întâmplă de obicei, apreciem cu adevărat ceva doar după ce nu-l mai avem. Când un bărbat din viaţa mea a vrut să-mi facă o surpriză de Moş Nicolae, punându-mi un maimuţoi mic de pluş în ghete, m-am stăpânit să nu fac o grimasă. Nu conta că pe el scria « love », mie mi se părea kitschos şi lipsit de valoare. Dar nu era aşa. Cadourile au valoarea pe care i-o dau cei care le dăruiesc. Contează intenţia cu care au făcut darul ăla, ce au vrut să transmită prin el, iar « primitorii » ar trebui să simtă asta. Dar…ca o altă dovadă că sărbătorile şi-au pierdut dimensiunea spirituală de altădată…nici darurile nu ne mai bucură decât dacă sunt consistente şi sunt exact ce ne-am dorit. De ce nu ne mai mulţumim doar cu bucuria de a primi ceva oferit din inimă? Când am devenit oare atât de mercantili?

Ştiţi vorba aia: nemulţumitului i se ia darul? Ei…asta sunt eu. În dimineaţa asta, prima întrebare pe care mi-au pus-o copiii a fost « doamna, ce aţi primit de la moşu’». Răspuns….pauză. Las’ că nu-i timpul trecut şi vine celălalt moş…mai generos…Moş Crăciun :)

Cadou pentru suflet

Este o vreme câinoasă afară şi cu toate acestea m-am încăpăţânat să ies pentru că, de câteva săptămâni, mă chinui să găsesc cadoul potrivit pentru o persoană care a făcut foarte multe pentru sufletul meu şi nu reuşesc. Orice pare prea puţin şi ştiu că cel mai frumos cadou ar fi ceva făcut, muncit de mine, dar, din păcate nu m-a dăruit Dumnezeu cu vreun talent mai special. Asta e...sper totuşi să am o revelaţie.

Am vrut să fac acelaşi lucru şi pentru prietenii mei dragi şi să le ofer de Crăciun bilete la teatru pentru că ştiu că sunt mari amatori, dar, deşi bat drumul Teatrului Naţional de două săpatămâni, am ratat şi asta pentru că se pare că există un apetit extrordinar pentru teatru în rândul bucureştenilor. Vă vine să credeţi sau nu, sâmbăta trecută la 8 dimineaţa, înainte de deschiderea casieriei, erau peste 60 de persoane la rând. Azi m-am dus pe la prânz pentru că dimineaţa nu am putut şi nu am mai găsit niciun bilet la piesele care mă interesau. Deşi mi-a fost ciudă că am ratat şi cadoul ăsta, m-a bucurat pe de altă parte apentenţa pentru cultură a oamenilor. Poate că este şi singurul mod de evadare pe care şi-l mai permit în vremurile astea.

Am ajuns şi la Târgul de cadouri de la sala Dalles şi acolo, printre obiecte vintage, aroma de cafea şi bomboanele de ciocolată, am simţit pentru prima dată atmosfera de sărbătoare în iarna aceasta.

Afară însă nu prea pare a fi iarnă, ci mai degrabă o toamnă bacoviană. A fost o luptă sa ajung la destinaţie, iar când m-am întors acasă umbrela a fost numai bună de aruncat în coşul de gunoi. Nu-mi place iarna…sunt clar o fiinţă solară, dar între vremea de azi şi zăpadă…prefer parcă o ninsoare ca-n poveşti…

Astăzi nu am găsit cadoul potrivit…vreau un cadou pentru suflet şi se pare că asta e cel mai greu de găsit în ziua de azi...

La mulţi ani, române!

E posibil să nu mai mişte pe nimeni urarea asta. Cine mai are azi sentimentul conştiinţei naţionale, al mândriei că este român? Câţi dintre tinerii de azi ştiu măcar ce sărbătorim pe 1 Decembrie? S-a înfăptuit Unirea atunci, dar care Unire?

A nu se înţelege de aici că mă erijez în atoateştiutoarea ce condamnă ignoranţa « tineretului din ziua de azi ». Nuuu. Nici pe departe. Pentru că şi cunoştinţele mele de istorie sunt înaintate « până la piciorul broaştei », cum spunea Creangă. Cel puţin…până de curând…am trăit şi eu într-o ignoranţă « istorică »…Lucrez însă la asta şi citesc atât cât îmi permite timpul cărţi de istorie şi de cultură a secolelor anterioare prin care încerc să recuperez trecutul. Dacă în şcoală puteam să dau vina pe profesorul de istorie care nu a ştiut să ne atragă, să ne prezinte informaţia de aşa manieră încât să o reţinem şi să ne facă mai ales să ne dorim să aflăm mai multe, acum nu mai am nicio scuză. Acum am capacitatea de a-mi selecta singură informaţia, am instrumentele, dar îmi lipseşte timpul, din păcate. Nici asta nu mai poate fi însă o scuză. Pentru cultura noastră trebuie să ne facem timp…E singura formă de rezistenţă împotriva prostiei, delăsării, penibilului care ne sufocă în ultima vreme.

Se spune că întotdeauna merităm ceea ce ni se întâmplă, că cei care se află în fruntea ţării ne reprezintă, fie că ne place sau nu acest lucru. Să ne gândim puţin ce figuri istorice există în trecutul nostru, personaje deja mitizate şi ce figuri populează fauna politică a prezentului. Credeţi că este întâmplătoare această involuţie? Credeţi că au ajuns acolo fără ajutorul nostru ? Credeţi că nu ne reprezintă? Ba da...ei reprezintă exact gradul nostru de cultură, de civilizaţie, de conştiinţă naţională, de onestitate, etc.

Îmi revin în minte versurile lui Eminescu prin care el compară trecutul cu prezentul decadent : « De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;/ Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii... » Recitiţi « Scrisoarea III », macar partea a II-a, pentru a vedea cât este de actual Eminescu…

Nu uitaţi nimic nu este întâmplător…şi tot ceea ce trăim, merităm…O să revin cu o altă postarea despre asta…Deocamdată, 1 Decembrie înseamnă pentru români o zi liberă, petrecere, relaxare. Distracţie plăcută, deci!

Cauzele psihice ale bolilor fizice

Salutare. Recent am început să fiu preocupată de acest subiect şi am început să întreb, să citesc, să mă documentez cu privire la posibila legătură dintre bolile fizice şi stările noastre sufleteşti. Pe măsură ce citeam despre subiect, aflam lucruri surprinzătoare şi adevărate. O să selectez astăzi pentru voi câteva dintre cele mai comune probleme să vedeţi dacă va regăsiţi. Spre exemplu ştiaţi că:
• Acneea înseamnă neacceptarea sinelui şi faptul că îţi displace propria persoană;
• Alcoolismul – sentimentul inutilităţi, al vinovăţiei, respingerea sinelui;
• Atacul de cord - stocarea bucuriei inimiii în favoarea banilor sau a poziţiei sociale;
• Cancerul – o rana adâncă, un resentiment stagnat de multă vreme;
• Diabetul – tânjirea după ceea ce ar fi putut să aiba sau să fie;
• Ficatul – supărări şi emoţii primitive; furia;
•Hipertensiunea – vechi probleme emoţionale rămase încă nerezolvate;
• Obezitatea - emotivitate excesivă ; adesea arată frica şi nevoia de protecţie;
• Plămânii – tristeţe şi suferinţa;
• Rinichii – sunt afectaţi de spaimă, criticism, nereuşită;
• Splina – îngrijorarea;
Am enumerat alfabetic câteva dintre cele mai frecvente afecţiuni. Informaţiile pe care le-am descoperit sunt mult mai bogate. Din tot ce am citit vă pot recomada o sursa de informare mai la îndemână, un site mai exact unde găsiţi mult mai multe afecţiuni decât cele selectate de mine, dar, mai ales, găsiţi şi soluţii care ţin de psihlogie pentru rezolvarea lor. Asta dacă şi credeţi, desigur, în puterea de autovindecare sau în forţa, influenţa pe care psihicul nostru o are asupra fizicului. Oricum ar fi…vă doresc multă sănătate fizică si psihică, multă armonie !
Site-ul promis : http://www.valeriu-popa.santamia.ro/vindgand.htm

O foarte mică dilemă…

Bună seara. Am fost cam leneşă în ultima vreme şi n-am mai scris nimic pe blog, deşi am constatat că a crescut considerabil numărul cititorilor. Mulţumesc pentru aşa atenţie şi n-ar fi rău dacă s-ar naşte şi nişte discuţii constructive pe aici. Aşa că, mi-ar plăcea să-mi sugeraţi teme pe care v-ar plăcea să le abordez, teme care să devină eventuale subiecte de dezbatere.
În ciuda faptului că a crescut aşa mult numărul de cititori, mă întreb uneori dacă mai are sens să scriu pe aici…pentru că întotdeauna când fac ceva mă gândesc şi care e finalitatea. Nu mi-am propus să mă îmbogăţesc, scriind acest blog, deşi n-ar fi rău dacă s-ar întâmpla aşa :) Am să fiu totuşi realistă. Am început să scriu de plictiseală, prin vacanţa de vară, din dorinţa de a încerca ceva nou, pe principiul: “ia să vedem ce-o mai fi şi asta”. Recunosc însă că scrisul a avut şi efect cathartic.
Dar oare mai are sens să scriu? Contează pentru cineva? Ajută pe cineva în afară de mine? Că dacă e vorba de mine…aş putea continua şi cu un monolog interior :)…ar fi mai simplu. Voi ce ziceţi ?

Mai avem timp să citim?...

Bună seara. A fost un weekend plăcut acesta…deşi am muncit destul. Vineri am fost la Târgul Gaudeamus cu vreo 150 de copii invitaţi de Editura Litera, la o lansare de carte şi a fost foarte stresant. Era să pierd câţiva pe acolo, evident, că ei nu ştiu să respecte un program, o oră de întâlnire şi îmi venea sa trosnesc nişte domnişoare, dar m-am abţinut...
Nu am apucat deloc să văd târgul şi am sperat să revin zilelea astea…dar nu am mai reuşit. Ieri m-am văzut cu prietenii mei, Cristi şi Dana. Speram să-i conving pe ei să mergem, dar Dana a zis că iar cumpără Cristi zeci de cărţi şi nu mai au pe unde să le pună în casă. I-am dat dreptate, că nici eu nu pot să mă abţin să cumpăr cărţi şi am început deja să le pun pe două rânduri în bibliotecă. N-am stat la târg decât foarte puţin, dar tot m-am ales cu două cărţi, luate aşa, la prima vedere…
Tocmai am auzit pe cineva la televizor spunând că nu mai citeşte nici 10% din cărţile pe care le citea înainte de 1989. Şi i-am dat dreptate pentru că şi mie mi se întâmplă acelaşi lucru. Prinsă atât de tare în tumultul vieţii, între serviciu, munca suplimentară, treburile casnice şi o oarecare viaţă socială/personală, nu mai apuc să citesc aproape deloc. Doar în vacanţa de vară m-am răzbunat şi am devorat tot ce-mi pica în mână. Am citit ca-n vremurile mele bune…aproximativ o carte la două zile…Acum însă…pauză totală…
Le-am dat elevilor mei să facă un eseu argumentativ despre importanţa lecturii şi mulţi au avut mari dificultăţi în a găsi argumente, ba chiar unii au încercat să-mi argumenteze şi contra. Nu ar fi fost nimic dacă argumentul lor n-ar fi fost faptul că lectura presupune prea mare efort, ştiind foarte bine ca ce detest eu mai tare la un om este lenea, indolenţa…
Într-o lume a vizualului…de ce ar mai trebui să citim? Asta se întreabă ei…probabil. Obişnuiţi de mici cu o informaţie în imagini, nu mai sunt capabili să-şi imagineze nici cele mai simple descrieri dintr-un text literar sau nonliterar. Mai sunt, desigur, şi excepţii…iar acestea mă bucură şi mă fac să mai am speranţă…

Dihotomia suflet/trup

În mod sigur, de-a lungul vieţii toţi ne-am confruntat cu această scindare între suflet şi trup şi de multe ori ne-am pus problema de ce naiba trupul nu ascultă de suflet. De ce nu putem comanda inimii pe cine să iubim, de ce nu putem alege exclusiv raţional pe cel care ştim că ar fi cel mai potrivit pentru noi? M-am confruntat cu această problemă şi pot să spun că mi-a rupt inima în două. M-am întrebat de ce naiba m-am simţit atrasă fizic de bărbaţi care ştiam că nu merită nimic din partea mea, dar nu m-am simţit atrasă fizic de fiinţa care ar fi meritat cel mai mult asta. Curios este că în prima situaţie am putut să controlez sentimentele şi pot să controlez mereu această atracţie când este direcţionată spre cine nu trebuie, spre cine nu cred eu că merita. În schimb, în cea de-a doua situaţie, controlul nu funcţionează. Nu pot comanda spre cine să direcţionez atracţia fizică. Şi sincer, mă stresează situaţia. Un prieten mi-a zis că pofta de mâncare vine şi mâncând, dar în cazul meu nu prea funcţionează pentru că, dacă manânc, eu mă satur repede…aşa că…
Oricum, astăzi a început postul Crăciunului şi cred că e cea mai bună perioadă să ne punem în acord sufletul cu trupul. Azi dimineaţă am stat în cumpănă dacă să ţin postul alimentar sau nu…În frigider mai aveam destul lapte şi brânză…şi cum nu mă îndur să arunc mâncarea…m-am hotărât să nu renunţ decât la carne deocamdată. Poate reuşesc să-l respect câteva săptămâni, dar de obicei îl evit pentru că mă îngraşă…atâtea făinoase şi carbohidraţi…
În schimb sunt hotărâtă să respect postul sufletesc, spiritual, să mă purific de stările negative şi să am de sărbători o stare foarte faină de linişte şi echilibru. Vă doresc şi vouă acelaşi lucru !

Permis pentru înşelat…

Este destul de târziu şi am terminat de corectat un rând de lucrări. Sunt mândră de mine…nu foarte mândră de elevii mei însă, care nu mai sunt capabili să înţeleagă nici cea mai simplă poezie, nu mai au pic de imaginaţie şi sensibilitate şi asta mă întristează…despre acest subiect, însă…cu altă ocazie…

Acum voiam să-mi exprim revolta faţă de ceva ce am auzit la televizor astăzi. În timp ce corectam, aveam şi televizorul deschis pe ProTv şi, întâmplător, am auzit-o pe d-na Borcea vorbind despre căsătorie. La întrebarea prezentatorului dacă ar divorţa în situaţia în care ar afla că este înşelată, d-na a răspuns că bineînţeles că nu ar divorţa pentru nişte prostii. Instant am facut ochii cât cepele şi am lăsat lucrările din mână să văd cum argumentează. D-na a spus că ţine prea mult la familie ca să o distrugă pentru nişte prostii…nişte domnişoare care vor să devină celebre, seducându-l pe bietul domn Borcea. Iar prezentatorul în stilul bine-cunoscut insistă, întrebând-o dacă totuşi ar face pasul în situaţia în care ar avea în faţă nişte dovezi foarte puternice ale adulterului…iar ea a răspuns la fel de categoric că nu ar divorţa. Ba chiar a încercat să-l provoace şi pe el, întrebându-l dacă nevasta lui ar divorţa dacă ar afla ca este înşelată, iar el i-a spus că ea este destul de hotărâtă şi probabil că da. Însă nici asta n-a convins-o pe d-na Borcea care credea cu tărie că apără valorile familiei.

N-am putut sa nu mă întreb ce familie e aceea, în care totul se bazează pe trădare, minciună, compromis, interes financiar, etc. Pe mine nu mă revoltă atât concepţia personală a d-nei Borcea cât faptul că prin ceea ce spune, face, acceptă, aşa îşi educă şi copiii, care vor crede că asta înseamnă o familie fericită. Dar şi mai mult mă revoltă că poate au urmărit-o multe tinere adolescente, care cred că d-na Borcea este un model demn de urmat şi că asta înseamnă să-ţi iubeşti familia şi soţul – să-i tolerezi infidelităţile şi trădările. Este evident că doamna nu-şi iubeşte soţul pentru că orice femeie care iubeşte cu adevărat ştie că ar deveni lividă dacă ar afla că este înşelată, l-ar strânge de gât pe mişel că i-a spulberat iluziile, fericirea, speranţa, încrederea şi nu şi-ar mai imagina cum l-ar mai putea primi în patul ei, după ce tocmai s-a întors din patul alteia. D-na Borcea nu este nici în situaţia absolut umilitoare a multor femei care nu au unde să plece din căminul conjugal, sunt conştiente că nu ar putea să-şi crească singure copiii şi acceptă ani şi ani de umilinţe, trădări şi chiar bătăi…D-na Borcea are un salon de cosmetică, al cărui principal investitor şi client este chiar soţul, după propriile declaraţii, şi…ca multe femei în situaţia ei …se refugiază în muncă şi întreţine iluzia unei femei de succes si a unei familii reuşite. Mi se face rău…de la atâta ipocrizie, fariseim, teatru…

Şi…din păcate nu e singura…La o altă emisiune am auzit o d-ra care-i spunea unui pretendent ca ea nu ar fi deranjată dacă d-l ar înşela-o…câtă vreme ea nu află. Păi mi s-a părut un monument de prostie…pentru că dacă nu afla că este înşelată, nu avea cum să fie deranjată…dar spunându-i acest lucru d-lui…a sunat ca şi când i-ar fi dat un permis pentru înşelat…

Nu fac apologia divorţului şi nu suţin că cineva ar trebui să divorţeze, mai ales dacă are trei copii, făra să stea pe gânduri, dar…nici să spui cu seninătate că trădarea, înşelatul într-o căsnicie şi, de fapt, în orice fel de relaţie, nu sunt atât de grave, că se pot trece cu vederea…cu uşurinţă…ca şi când n-ar fi existat.

Am mai spus şi într-o postare anterioară că lumea de astăzi este, de fapt, o imagine a ceea ce femeile cer de la un bărbat, a ceea ce ele cred despre iubire, familie, căsnicie, a propriului lor sistem de valori…Şi, din păcate, realitatea este dură şi arată că disperarea femeilor, lipsa de valori, de modele, de educaţie, etc a născut monştri, de care tot ele se îngrozesc sau se plâng…

Nu am chef aaaaazi…

Cunoasteţi, desigur, melodia cântată de Vama Veche…”Nu am chef azi, nu am chef de nimic…” Aşa mă simt…de câte ori mă aşteaptă peste 100 de lucrări de corectat. Mă copleşesc numărul lor şi minunile pe care trebuie să le citesc, să le corectez, să le reformulez…dar totul pentru o cauză nobilă. Sau cel puţin eu aşa sper…ca la final să se culeagă şi roadele…Îmi pare rău, deci, că poate nu o să mai am timp zilele acestea să postez pe blog ce mi-aş dori, aşa ca pentru sufletul meu…dar trebuie să formez viitorul ţarii :) Aşa că mă înţelegeţi voi…o să revin curând sper…Toate cele bune vă doresc!

Totuşi, iubirea…

Şi totuşi există iubire Şi totuşi există blestem Dau lumii, dau lumii de ştire Iubesc, am curaj şi mă tem. Şi totuşi e stare de veghe Şi totuşi murim repetat Şi totuşi mai cred în pereche Şi totuşi ceva sa-ntâmplat. Pretenţii nici n-am de la lume Un pat, întuneric şi tu Intrăm în amor fără nume Fiorul ca fulger căzu. Motoarele lumii sunt stinse Reţele pe căi au căzut Un mare pustiu pe cuprins e Trezeşte-le tu c-un sărut. Acum te declar Dumnezee Eu însumi mă simt Dumnezeu Continuă lumea femeie Cu plozi scrişi în numele meu.

Afară roiesc întunerici Aici suntem noi luminoşi Se ceartă-ntre ele biserici Făcându-şi acelaşi reproş. Şi tu şi iubirea există Şi moartea există în ea Îmi place mai mult când eşti tristă Tristeţea, de fapt, e a ta. Genunchii mi-i plec pe podele Cu capul mă sprijin de cer, Tu eşti în puterile mele, Deşi închiziţii te cer. Ce spun se aude aiurea, Mă-ntorc la silaba dintâi, Prăval peste tine pădurea: Adio, adică rămâi. Şi totuşi există iubire Şi totuşi există blestem Dau lumii, dau lumii de ştire Iubesc, am curaj şi mă tem.

În această dimineaţă, la ora 7.15, poetul Adrian Păunescu a încetat din viaţă. Am preferat să nu comentez prea multe despre personalitatea sa controversată (pentru că pe morţi nu îi mai judec eu) şi să las versurile să vorbească...Versurile de mai sus erau printre preferatele mele în liceu…şi tocmai de aceea le-am ales…

Dumnezeu să-l ierte !

Despre lume, despre viaţă…dar şi despre moarte…

De prin adolescenţă ne-am pus cu toţi întrebări…despre lume, despre viaţă…dar şi despre moarte, despre ce se întâmplă dincolo de ea. Recunosc că eu şi fratele meu am dezbătut poate mai mult pe tema asta decât alţii. Fiecare şi-a exprimat opţiunea pentru « moartea preferată » (macabru, ştiu): fratele meu a spus că preferă o moarte violentă (în accident sau aşa ceva), foarte rapidă, ca să nu simtă nimic, eu aveam două variante – fie în somn, fie să ştiu dinainte şi să-mi pot lua « la revedere » de la famile, de la cei dragi, să le mulţumesc pentru tot…

Ne-am dat şi directive clare cu privire la înmormântare. Pe vremea aceea erau la modă înmormântările cu fanfară, care mie mi se părea sinistre, pentru că imediat ce începeau ăia să cânte melodiile alea sumbre, începeau şi oamenii să urle, parcă la comandă, iar pe mine mă speriau. Aşa că i-am spus fratelui meu să nu-mi pună aşa ceva, dacă mor înaintea lui, că mă întorc şi-l bântui:)În schimb, i-am cerut perna preferată, de care nu m-am despărţit din copilărie până în prezent. Din păcate, nu prea cred ca o să mă ţină până la moarte, cum credeam eu…din motive obiective…

Apoi a urmat o dezbatere serioasă pe tema incinerării. Eu eram oripilată de ideea ca cei dragi să mă vadă în starea aia cadaverică, de multe ori înspăimântătoare şi o ţineam una şi bună că aş prefera să mă incinereze decât să mă vadă aşa. Mi se părea mult mai frumos să mă ţină minte aşa cum eram în viaţă si nu puteam accepta ca ultima lor imagine despre mine, care sunt aşa plină de viaţă, să fie cea a unui cadavru. Pe de altă parte, fratele meu a încercat să mă convingă că familia are nevoie totuşi de această despărţire şi să nu mă vadă moartă, ar fi ca şi cum aş fi dispărut în eter…ca un fum…despărţirea le-ar părea şi mai grea. El considera că cei dragi au nevoie de un timp pentru a-şi lua rămas bun, pentru a trăi momentul, pentru a accepta ideea. Şi m-a convins…iar eu am adăugat cu un umor negru că atunci o să aibă şi el ocazia să mă vadă slabă (pe vremea aceea aveam foarte multe kilograme în plus).

După dezbaterea pe tema morţii/ înmormântării…am început să ne întrebăm ce facem după :) Fiind în perioada comunistă, ai noştri nu ne-au dat o educaţie religioasă prea puternică, de teamă să nu cumva să fim luaţi la ochi…ca fiind prea credincioşi. Mi-amintesc că primul care mi-a vorbit despre Dumnezeu a fost bunicul meu (Dumnezeu să-l ierte!) şi, în ciuda faptului că era un om simplu, de la ţară, a avut impact asupra unui copil ca mine. Şi de atunci am început să pun întrebari şi să fac cercetări. Am vrut chiar să citesc şi Biblia pe care o aveam în casă, dar când am ajuns la enumerarea seminţiilor, am cedat şi am renunţat. Se pare că nu e prea bine să laşi Biblia neterminată, de aceea, abia acum, dupa atâţia ani, m-am reapucat să o citesc. Oricum, şi eu şi fratele meu, am început să credem de pe atunci că există viaţă după moarte.

Religia noastră (ortodoxă) spune că omul ajunge în Rai sau în Iad, după faptele pe care le face, iar în urma judecăţii de apoi are parte de fericirea veşnică sau de chinul veşnic. De multe ori am spus că Raiul şi Iadul se regăsesc aici, pe pământ, încă din timpul vieţii, şi nu e nevoie de prea mare imaginaţie ca să înţelegi cum sunt. Bine…ne-a mai ajutat şi Dante puţin :)Alte religii suţin ideea reîncarnării, a karmei, pe care nu prea am îmbrăţişat-o până acum, fiind o adeptă convinsă a ortodoxiei.

În ultima vreme, însă, am început să fiu tot mai interesată de tot ce înseamnă viaţa de dincolo de percepţia noastră, am urmărit emisiuni, am citit articole şi am început să-mi pun probleme. Am descoperit foarte multe lucruri interesante, despre care poate o să vorbesc într-o altă ocazie. Revenind la moarte, mulţi dintre noi s-au întrebat probabil de ce li se întâmplă tragedii copiilor nevinovaţi, oamenilor care par buni, etc. Religia noastră are o explicaţie care nu-mi place deloc – aceea ca păcatele strămoşilor noştri ne urmăresc până la a şaptea generaţie, iar copiii plătesc pentru păcatele părinţilor. Mie una mi se pare îngrozitor de nedrept să plătesc pentru păcatele altcuiva şi de aceea am ajuns să prefer varianta reîncarnarii, în cazul căreia măcar plătesc pentru păcatele mele dintr-o viaţă anterioară. La fel de trist mi se pare să nu mai avem parte de o a doua şansă şi să primim un anume tip de veşnicie, doar după scurta noastră viaţă pe pământ. Şi în cazul acesta, prefer varianta în care omul primeşte în fiecare viaţă o lecţie până ajunge să atingă desăvârşirea. Am trăit stări confuze, în care mi-am pus problema dacă asta mă face o eretică. Un preot mi-ar zice în mod sigur că da, pe de altă parte am văzut într-o emisiune subliniate pasaje de Biblie în care se pare că exista ideea reîncarnării. Mulţi suţin că în religia noastră şi cred că în toate, s-a interpretat Biblia şi s-a intervenit chiar asupra unor pasaje, cu interpretari mai mult sau mai puţin distorsionate. Acesta a fost un argument în plus de a citi Biblia şi de a mă convinge singură cum stau lucrurile. Până acum….opţiunile mele în privinţa asta au fost intuitive, dar de acum sunt hotărâtă ca intuiţia să fie dublată de cunoaştere, pentru a căpăta…dacă este posibil aşa ceva…certitudini…

PS: mi-ar plăcea ca de data aceasta să-mi spuneţi şi părerile voastre despre moarte şi ce urmează după…voi în ce credeţi ?

Admirator sau răuvoitor secret?

Ieri dimineaţa am avut parte de o surpriză de proporţii. Când plecam la prima oră a dimineţii, ies pe uşă, în scara blocului-beznă totală, dau să închid uşa…nu se închidea, aprind lumina să văd ce se întâmplă şi: surpriză! Pe pragul uşii era un buchet de flori, de crizanteme mov. Trăiam sentimente contradictorii: pe de o parte am zâmbit, gândindu-mă că nu mi s-a mai întâmplat niciodată aşa ceva, pe de altă parte eram contrariată. Nu ştiam cine să fi făcut gestul şi în ce scop. Nu cunosc niciun potenţial admirator, care să-mi facă aşa o surpriză plăcută. Mi-am sunat prietena cea mai bună care a găsit că e un lucru foarte frumos şi apoi m-a întrebat toată ziua dacă am descoperit admiratorul. Dar…mister total. Mama, pe de altă parte, s-a gândit numai la nenorociri, la vrăji şi farmece, a venit pe la mine după ce am plecat la lucru şi a aghesmuit şi tămâiat, că atunci când am ajuns acasă mirosea ca la biserică. M-am prăpădit de râs.
Mă gândeam cât de diferiţi pot fi oamenii şi cât de diferit interpretează lucrurile. Prietena mea care vede în jur numai lucruri bune şi intenţii frumoase şi mama, care are numai temeri şi nesiguranţe. Iar eu…undeva la mijloc…dorindu-mi să cred că a fost un gest frumos şi dezinteresat, iar pe de altă foarte conştientă că în ziua de azi astfel de gesturi sunt foarte rare. Evident că mai târziu mi-a fost ciudă pentru că ar fi trebui să nu am nicio temere şi ar fi trebuit să simt ca prietena mea. Trebuia să fi învăţat până acum că lucrurile ţi se întâmplă aşa cum îţi doreşti, dar se pare că mai am de lucru la acest capitol.
Apropo de oamenii care interpretează lucrurile diferit… Mi-a fost dat să cunosc un personaj extrem de inteligent şi arătând bine, care însă are mari probleme de relaţionare umană. El crede însă că este extrem de sociabil, jovial şi că are un fler impecabil şi o experienţă de viaţă imbatabilă. În viziunea lui, oamenii se împart în frumoşi şi urâţi, înalţi şi pitici, iar cei înalţi şi frumoşi sunt automat împăcaţi cu ei înşişi şi cu toată lumea, pe când cei mici şi urâţi sunt frustraţi şi îi urăsc pe cei dintâi. El face parte, bineînţeles, din prima categorie. De câte ori intră în contact şi are eventual vreun conflict cu cei din a doua categorie…care credeţi că este explicaţia? Evident... sunt mici şi frustraţi, invidioşi pe el, care este frumos şi înalt. Nu-mi vine să cred că un om căruia îi funcţionează creierul şi nu este oligofren (cum spune despre el uneori în glumă) are o asemenea concepţie de viaţă. Cred că este suspicios în legătura cu orice om care nu se încadrează în stadardele lui şi-l bănuieşte automat de meschinării şi mârşăvii. Nu admite nicio critică şi oricine îi spune ceva ce nu-i convine este evident…aţi ghicit…frustrat din vreun motiv vizibil sau invizibil, prost, îngust la minte, etc. Nu concepe că el ar putea să greşească în vreo situaţie. De fapt, stau să mă gândesc dacă mai e aşa inteligent cum mi-a părut prima dată… poate doar pentru că are un discurs foarte coerent, lucru pe care îl apreciez foarte mult la orice om. Din păcate…cred că nu…Doza de superficialitate a acestei viziuni de viaţă este mult prea mare...şi sper să nu existe prea mulţi oameni de genul ăsta…

Ai grijă ce-ţi doreşti pentru că s-ar putea să se întâmple!

V-aţi întrebat probabil, ca şi mine, de ce unii oameni obţin întodeauna ceea ce vor, au totul de la viaţă, în timp ce alţi…o duc din ghinion în ghinion, iar viaţa lor este un eşec permanent. Desigur, prima explicaţie care ne vine în minte este că aşa le-a fost dat, aşa vrea Dumnezeu, ăsta le este destinul. ( Despre destin…merita sa discutăm într-o postare distinctă.) Însă, cu toate astea, nu putem uita că omul este înzestrat şi cu liberul arbitru şi dacă vrea cu adevărat, îşi poate schimba destinul, soarta şi aşa ajungem iarăşi la dorinţe…
Pe mine problema m-a preocupat întotdeauna pentru că sunt o luptătoare şi-mi place să obţin ceea ce-mi doresc, îmi place să fiu foarte bună în tot ce fac, dacă nu se poate să fiu prima...În general, am reuşit în tot ce mi-am propus, iar atunci când nu a fost aşa am căutat să aflu de ce, unde am greşit. Şi am aflat că în primul rând, nu mi-am formulat corect dorinţele. Cine mi-a citit blogul îşi aminteşte că , de exemplu, că în adolescenţă mă rugam la Dumnezeu să-mi dăruiască un bărbat care să mă iubeasca aşa cum sunt. Şi mi l-a dăruit…dar nu l-am iubit eu pe el…şi aşa mi-am dat seama că am obţinut ceea ce mi-am dorit. Nu mi-am imaginat că e foarte important să-mi doresc să-l iubesc şi eu, credeam că asta vine de la sine, foarte uşor, că dacă el o să mă iubească…o să-l iubesc şi eu pe el…dar nu a fost aşa. Am aflat că e foarte simplu să obţii ce vrei atunci când îţi doreşti ceva concret, însă e mult mai greu când e vorba despre lucruri abstracte, sentimente, oameni. Aici trebuie să fii foarte atent ce îţi doreşti şi să formulezi foarte exact pentru că şi dacă nu formulezi vei obţine ceea ce doreşti sau ceea ce crezi în subconştient. Am aflat pe propria piele că oamenii cred despre tine exact ceea ce tu crezi despre tine…pentru că asta transmiţi. Cunosc o femeie care nu e deloc frumoasă după standardele clasice de frumuseţe, dar are mare efect asupra bărbaţilor pentru că ea se crede sexi şi exact asta emană, sex-appeal. Cunosc şi cazul femeii care crede că toţi “bărbaţii e nişte porci” şi exact asta întâlneşte…o confirmare perpetuă a opiniei ei despre bărbaţi. Când o să-şi schimbe părerea şi o să creadă că există şi bărbaţi deosebiţi, probabil că o să se schimbe şi tipul de cunoştinţe.
Deci, lucrurile nu se întâmpla pur şi simplu, ci noi facem să se întâmple. V-aţi gândit vreodată cât adevăr poate exista în proverbul “Ai grijă ce-ţi doreşti pentru caă s-ar putea să se întâmple!”? Dar i-aţi înţeles pe deplin semnificaţia? El se referă, cred, exact la faptul că trebuie să avem grijă ce şi cum ne dorim, cum formulăm ceea ce dorim pentru că dacă dorinţa nu e formulată corect sau complet, s-ar putea să se întoarcă împotriva noastră.
Al doilea pas şi cel mai important este să acţionăm pentru a îndeplini ceea ce ne dorim. Aici…majoritatea oamenilor pierd. Nu e suficient să ne dorim să ne îmbogăţim şi să aşteptăm să ne pice din cer. Trebuie să facem ceva pentru asta. Îmi vine în cap exemplul mamei care mereu se lamenta că nu e norocoasă şi că nu a câştigat niciodată nimic. Am întrebat-o dacă a jucat vreodată la ceva şi mi-a spus că o singură dată la loto. Evident ca am râs şi i-am zis că nu înţeleg atunci cum vrea să câştige. În fine, ulterior s-a apucat să-şi mai ia nişte bilete la bingo sau aşa ceva, dar ea e la fel de convinsă ca nu va câştiga niciodată nimic şi evident că nu se va întâmpla pentru că nu asta e mentalitatea celui care obţine ce-şi doreşte. Şi oricum, mai eficient să obţii avere sau statut social este să acţionezi prin muncă. Poate fi mai greu, dar nu imposbil. Eu mi-am dorit mereu să fac ceea ce-mi place şi să câştig cât să trăiesc decent şi exact asta am obţinut. Nu-mi doresc mai mult pentru că ştiu că asta ar însemna şi să muncesc mai mult…şi momentan sunt obosită. Dacă o să vreau la un moment dat să schimb ceva în viaţa mea, trebuie să fiu şi dispusă să acţionez în acest sens…altfel dorinţa rămâne doar un vis.
Nu am pretenţia de a vă învăţa cum să obţineţi ceea ce vă doriţi, dar sper măcar că v-am facut să vă gândiţi puţin la asta şi să găsiţi, eventual, propriile soluţii. Mi-ar plăcea să le vad la secţiunea comentarii. Deci, vă lansez întrebarea: cum faceţi sau ce faceţi voi pentru a obţine ceea ce doriţi?

Vă invit la o cafea de cicoare :)

Da, recunosc, am şi eu un viciu: cafeaua. Nu sunt dependentă fizic de ea pentru că m-am testat – nu mă doare capul dacă nu beau cafeaua de dimineaţă, nu încep să tremur după aroma ei, nu mă simt ameţită, n-am nicio problemă de funcţionare fizică într-o zi fără cafea. Dar sunt dependentă de gustul cafelei, de aromă, de miros, de căldură…îmi place tot ce are legătură cu ea…toate derivatele, cappucino, moccacino, etc, dar şi cacaua, prăjiturile cu cafea sau cacauă, etc. Am început să beau cafea prin facultate, când trebuia să stau până dimineaţa să învăţ. Dar cafeaua a devenit curând şi pretext de discuţie cu prietenii. Totul curgea mai uşor încălziţi la propriu şi la figurat de aroma cafelei. Desigur, unii dintre ei mai şi fumau la o cafea, însă eu am detestat dintotdeauna viciul ăsta şi, de aceea, sunt printre cei care ţopăie de fericire pentru că în curând fumatul va fi interzis şi la noi în locurile publice. În sfârşit!!! O să pot merge şi eu într-o discotecă fără să trebuiască să plec după două ore pentru că mă sufoc de la atâta fum şi n-o să-mi mai miroasă hainele şi părul ca unei cârciumăriţe. Iar la restaurant, n-am să mai fiu invitată la colţ (la propriu) doar pentru ca cea mai mare parte a restaurantului este dedicată viciaţilor, când ei ar trebui pedepsiţi şi puşi la colţ :) Sper să nu mă blesteme fumătorii :)
Revenind la cafea, acum, la maturitate (observaţi eufemismul), am devenit tot mai preocupată de tot ce înseamnă viaţă sănătoasă şi, deşi se spune că licoarea asta poate fi benefică având antioxidanţi, etc, nu cred că lucrurile stau prea bine dacă depăşeşti o anumită cantitate. În plus…eu n-am suportat niciodată ideea de dependenţă de ceva sau cineva…Aşa că, în ultima vreme am căutat alternative pentru a putea renunţa la cafea, fără a mă lipsi de gustul ei, de aromă, adică am căutat un înlocuitor. Şi uite aşa am dat peste cicoare şi orz. Da, oricât de bizar vă sună există cafea din cele două cereale. Gustul de cicoare instant este foarte apropiat de cel al nessului, dar fără efectele negative ale acestuia. Obţinem energia cafelei, dar fără cofeină. Avantajul este că se poate bea oricâtă şi la orice oră. Ştiu că şi ceaiul este bun, dar din păcate pentru mine nu este o alternativă pentru că eu îl ascociez cu ideea de a fi bolnav şi cu greu mă mobilizez să-l beau şi când trebuie. Prin urmare, în ultima vreme şi chiar acum când vă scriu, savurez o ceaşcă de cicoare. Sună…diferit…şi am tot încercat lucruri noi în ultima vreme…am încercat să diversific măcar alimentaţia şi să-mi rafinez gustul. Sunt încântată de descoperirile pe care le fac şi poate o să creez chiar o secţiune specială pe blogul meu pentru tot ce înseamnă alimentaţie şi viaţă sănătoasă în general, în care să împărtăşesc câte puţin din tot ce am învăţat de-a lungul timpului...Deocamdată închin pentru voi o ceaşcă de cicoare! Pe curând!

Lecţia neînvăţată

V-aţi întrebat probabil şi voi, ca majoritatea elevilor de liceu, la ce v-or fi folosit romanele studiate în această perioadă, multe dintre ele…rupte total de realitatea actuală. Însă...lucrurile nu stau chiar aşa pentru că unele dintre ele conţin adevărate lecţii de viaţă pe care, însă, unii dintre noi nu le-am înţeles la momentul potrivit.
Am să iau doar un exemplu pentru a-l aplica pe două poveşti de viaţă pe care le-am auzit în ultima vreme. Este vorba despre romanul lui Camil Petrescu “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. Toţi vă amintiţi probabil că personajul principal, Ştefan Gheorghidiu, se îndrăgosteşte iremediabil de Ela, o colegă de la Universitate, pe care o crede sufletul pereche, femeia “în exemplar unic”. De câte ori mi se povesteşte acest roman…el este invariabil rezumat astfel: “Cei doi se căsătoresc, trăiesc o vreme foarte fericiţi împreună, dar după ce Ştefan moşteneşte averea unchiului său, Ela se schimbă, devine interesată de avere, de viaţa mondenă şi chiar îşi înşală soţul, care e îngrozitor de gelos şi se chinuie mistuitor, urmărind fiecare gest, fiecare reacţie a soţiei”. Iar eu încerc să atrag atenţia de fiecare dată asupra faptului că Ela nu se schimbă după căsătorie, ci fusese dintotdeauna aşa, doar că Ştefan nu a fost capabil să vadă acest lucru de la început. Pentru că el are în minte un ideal de feminitate, îl proiectează asupra Elei şi o vede cum şi-ar fi dorit-o, nu cum era în realitate. În al doilea rând, Gheorghidiu nu suferă mistuitor pentru că este înşelat de soţie, ci pentru că el s-a înşelat în alegerea lui. Ca orice intelectual, el are orgoliul inteligenţei şi crede că atunci când a ales-o pe Ela a făcut cea mai bună alegere. În momentul în care începe să descopere că “sub o madonă crezută autentică” se ascunde “un cap străin şi vulgar”, se clatină axa existenţei lui “încrederea în vigoarea şi eficacitatea inteligenţei”. Aceasta este adevarata dramă. Dacă toţi am fi înţeles-o, poate nu am fi repetat greşeala acum, la maturitate.
Acum…să vedem şi legătura cu viaţa…Am auzit doi dintre cunoscuţii mei lamentându-se că au fost înşelaţi de femei pe care le-au crezut “madone autentice”. Primul regreta amarnic că a investit totul în femeia de care era îndrăgostit, s-a străduit să o aducă din provincie în Bucuresti, a ajutat-o enorm în carieră şi în viaţă, iar după aproximativ 5 sau 7 ani de relaţie (nu-mi mai amintesc exact) a renunţat la copilul pe care i-l putea dărui şi l-a înşelat cu un antrenor de ski. Să mai fac o paralelă cu literatura? În romanul amintit, Ela pare că îl înşală pe Gheoghidiu cu un anume domn G., iar când rămâne însărcinată renunţă la copil, în ciuda insistenţelor lui Ştefan. Ulterior…el îşi dădea seama că poate copilul nu era al lui, ci al d-lui G. şi de aceea ea nu şi l-a dorit. Să fie vreo asemănare cu povestea amicului meu?
Al doilea cunoscut povestea că era căsătorit, cu doi copii, cu o carieră de succes şi o vilă aproape terminată…când a descoperit “femeia vieţii lui”, o iubire ca în filme, aşa cum îşi dorea el. Trăieşte povestea cu amanta la maximă intensitate şi are senzaţia ca respiră la unison, că simt la fel, gândesc la fel…aşa încât pare că nimic nu mai contează – nici soţia, nici cei doi copii, nici vila, nici nimic. Bineînţeles că adevărul se află la un moment dat şi… adio soţie, adio copii, adio vilă …Omul se refugiază în braţele amantei să-şi găsească alinarea, când colo, ce să vezi; surpriză. Amanta, femeia vieţii lui, îi spune că nu mai e bărbatul de care s-a îndrăgostit. În punctul acesta, oricât de dramatică povestea, m-am prăpădit de râs. I-am zis: “Păi avea dreptate, că bărbatul de care s-a îndrăgostit era însurat. Ce să facă ea cu un bărbat liber?”.
Ce au în comun toate cele trei poveşti: una ficţională şi două reale? Foarte simplu: în toate există oameni care aleg prost pentru că sunt incapabili să vadă dincolo de aparenţe, pentru că se îndrăgostesc de o imagine a femintăţii din mintea lor şi o confundă cu realitatea. Deosebirea: amicii de care am povestit au rămas traumatizaţi, acţionând după principiul “Cine s-a fript cu ciorbă, suflă şi-n iaurt”. Înca o dată vin cu lecţia de literatură şi amintesc că finalul romanului amintit era că Gheorghidiu lasă Elei nu numai bani, casă, obiecte de preţ, cărţi, lucuri personale…dar şi amintiri, adică “tot trecutul”. Asţa înseamnă că este în stare să depăşească eşecul iubirii şi eşecul personal pentru a putea merge mai departe, pentru a o lua de la capăt. Sper ca măcar ideea asta să fie asimilată de bărbaţii mai sus amintiţi şi să-şi poată continua viaţa…de data asta cu lecţia învăţată!

Într-un război permanent cu lumea…

M-am tot gândit de-a lungul timpului ce-i face pe unii oameni să împroaşte permanent cu venin în jur? De unde atâta frustrare, nemulţumire, furie, încât să fii tot timpul gata de luptă, de atac, de răutăţi…?
Am tot căutat să aflu de-a lungul timpului să aflu ce-i face pe oameni fericiţi, respectiv nefericiţi. Şi am aflat că în marea majoritate a cazurilor…ei înşişi. Am citit undeva, nu mai ştiu unde, că omul poate fi fericit doar dacă are capacitatea de a trăi singur această stare, fără ajutor exterior. Pentru mine a fost o revelaţie pentru că şi eu am crezut, ca mulţi alţii, că doar cineva sau ceva te poate face fericit. Însă nimic mai greşit – o dovedesc toţi acei oameni care primesc lovitură după lovitură din partea vieţii şi tot mai au puterea să zâmbească, să se bucure de viaţă, dar şi cei care, deşi au aproape totul, sunt veşnic nemulţumiţi, vor mai mult, nu au timp să se bucure de ceea ce au deja.
Sunt oameni care, indiferent de ceea ce li se întâmplă, pot să vadă partea plină a paharului. Nu de puţine ori mi s-a strâns inima şi m-am simţit grozav de umilită de oameni care trăiesc adevărate tragedii şi totuşi sunt fericiţi, se bucură de binele pe care l-au primit şi nu se agaţă doar de rău. Aceştia mi se par oameni cu adevărat superiori…Şi aceste exemple pe care le-am tot văzut în jurul meu m-au făcut şi pe mine să vreau să mă înalţ deasupra răului, deasupra stării de nemulţumire permanente, deasupra nefericirii. Mi-am dat seama ce norocoasă sunt, câte motive am să fiu fericită şi am început să mă bucur de lucruri simple şi să zâmbesc când văd pe stradă un îndrăgostit care sărută mâna iubitei, când văd pe cineva aruncându-şi gunoiul la coş şi nu pe jos (mai există o speranţă), când la şcoală descopăr că nişte copii au învăţat ceva de la mine, când familia mi-e sănătoasă, iar prietenii aproape…Bineînţeles că lipsesc multe ca să fiu cu adevărat fericită, dar prefer să mă concentrez asupra a ceea ce am şi nu asupra a ceea ce lipseşte…pentru că întotdeauna va lipsi ceva şi asta ar înseamna să fiu veşnic nefericită. Nu încetez să lupt şi să sper că pot obţine de la viaţă cât mai multe din ce îmi doresc…dar cel mai mult îmi doresc să evoluez spiritual…

Ce face o banală răceală din om…

Ştiam eu că după o stare de bine…aşa inexplicabilă…nu urmează ceva bun… M-am trezit de dimineaţă cu o durere de gât destul de urâtă, de parcă pielea de pe gât mi-ar crăpa…Nu ştiu de unde mi se trage că nu am stat în frig sau în curent...În fine, m-am târât până la şcoală unde a trebuit să trec printr-o adevărată tortură pentru a vorbi vreme de 5 ore, fără să mă lamentez în faţa copiilor, deşi mai făceam câteodată câte o grimasă. În fiecare pauză am băut ba cafea, ba ceai…şi am reuşit să rezist…
Venind spre casă…simţeam cum mă cuprinde şi febra…şi o moleşeală în oase…o durere de muşchi…La naiba…am răcit. Urăsc să fiu bolnavă sau să am o cât de mică indispoziţie fizică. Deşi rezist destul de bine la durere, nu ştiu de ce, am senzaţia că boala ne face mai vulnerabili ca oricând. Şi nu vorbesc aici de vulnerabilitatea fizică, ci mai ales de cea psihică…parcă starea de singurătate se accentuează…parcă simţim mai mult ca oricând nevoia ca cineva să ne spună o vorbă bună, să ne facă un ceai, să ne ţină în braţe…Iar eu cu atât mai mult urăsc să mă simt vulnerabilă, dar trebuie să recunosc că sunt, ca orice om...
Ceea ce e ciudat este că mă apucă dorinţa asta de a fi protejata şi răsfăţată când am stări banale de răceală pentru că atunci când m-am confruntat cu probleme serioase, am preferat să nu ştie nimeni, în afară de cea mai bună prietenă. Şi cred ca toţi încercăm să ne protejăm mai ales părinţii…care suferă aproape mai mult decât noi când ni se întâmplă ceva. Dar epoca asta este trecută…am depăşit cu bine peste toate încercările şi fac tot ce pot ca nici pe viitor să nu mă prea îmbolnăvesc pentru că nu pot să zac la pat şi nu mă împac cu ideea de slăbiciune de orice fel. Însă în seara asta, doar în seara asta, aş avea aşa mare nevoie să fiu alintată…uffff.

Mai există prieteni?

Astăzi am o stare de bine…pur şi simplu sunt fericită fără motiv…doar pentru că trăiesc, am ce mânca, am un adăpost deasupra capului, pentru că azi am avut sentimentul utilităţii mele profesionale, am simţit că pentru nişte copii contez, aduc o schimbare, pentru că familia mea este sănătoasă şi nu în ultimul rând pentru ca am nişte prieteni extraordinari…
Am auzit în ultima vreme mai multe persoane spunând că nu mai cred în prietenie, că omul modern nu mai ştie ce înseamnă asta, că este egoist şi individualist şi că nu mai este capabil să fie sincer până la capăt într-o relaţie de prietenie. Eu nu cred asta, pentru că am învăţat că niciodată nu trebuie să generalizez. Cred că fiecare dintre noi ne alegem prietenii şi în funcţie de ceea ce suntem capabili să dăruim şi să primim la un moment dat, că nicio întâlnire în viaţă nu este întâmplătoare şi de la fiecare om putem învăţa câte ceva, dacă suntem atenţi.
Eu cred că am fost foarte norocoasă în privinţa prietenilor pentru că am lângă mine nişte oameni extrordinari, pe care pot să mă bazez necondiţionat în orice situaţie, lucru pe care deja l-am verificat. Mi-au fost de multe ori mai aproape decât familia şi m-au ajutat enorm din toate punctele de vedere. Îi cunosc pe toţi (cinci) de aproximativ 15 ani şi în tot acest timp prietenia noastră a evoluat permanent. Totul a început, desigur, de la o foarte bună comunicare, de la acel sentiment că nu există limite în discuţie, că putem merge până în pânzele albe pe orice subiect. Eram studenţi si atingeam în conversaţie ceea ce noi numeam “orgasm lingvistic”. Au fost poate vremurile cele mai frumoase…pentru că stăteam în acelaşi cămin, uneori în aceeaşi cameră, eram foarte aproape fizic unii de alţii şi asta ne facilita şi apropierea sufletească.
Cea mai bună prietenă, Rodica, a devenit parte din sufletul meu. Nu pot să-mi imaginez nici ziua fără ea, cu atât mai puţin viaţa. E cea mai bună fiinţă pe care am întâlnit-o, capabilă să ofere dragoste necondiţionată şi, mai ales, să vadă ceva bun în fiecare om, indiferent cât de rău sau de pervers ar părea. Aparent fragilă şi delicată, este foarte puternică şi a reuşit să depăşească în viaţă încercări care pe foarte mulţi oameni i-ar doborî. Este fiinţa care m-a învăţat să spun “te iubesc”, pentru că mie, oricât de incredibil ar părea, nu-mi ieşeau pe gură cuvintele astea cu nciun chip. Eu le acord o importanţă covârşitoare şi tot timpul am crezut că nu pot să le spun dacă nu le simt la modul cel mai profund. Iar pe de altă parte nici nu prea le-am auzit vreodată în familia mea…deci…nici exerciţiu nu aveam...:) O numesc cea mai bună prietenă pentru că este singura care ştie aproape totul despre mine, cea faţă de care nu am avut secrete de când am cunoscut-o.
Apoi este Cristi…foarte apropiat inimii mele, deşi suntem destul de diferiţi…Ne-a apropiat pasiunea comună pentru filme şi cărţi. A fost iubitul colegei mele de cameră, era permanent pe la noi, am început să vorbim şi în scurt timp…a început să vorbească cu mine mai mult decât o făcea cu ea…deşi încercam amândoi să o includem în discuţie…nu prea aveam cu cine…Aşa mi-am dat seama că relaţia nu o să reziste…şi s-a adeverit. La sfârşitul facultăţii a cunoscut-o pe Dana, şi deşi la început am avut emoţii dacă o să o plac sau nu şi reciproc, totul a evoluat frumos. A fost de la prima întânire deschisă, jovială, spontană şi mi-a devenit şi ea prietenă. Aveam emoţii şi pentru că oamenii în general nu prea acceptă ideea de prietenie dintre un bărbat şi o femeie, cu atât mai puţin mă gândeam ca o să înţeleagă o iubită. Însă ea a reacţionat foarte natural şi relaţia mea cu Cristi nu s-a schimbat în niciun fel după ce ei au devenit un cuplu, ceea ce este foarte rar. Am putut vorbi în continuare minute întregi la telefon, fără ca ea să fie câtuşi de puţin deranjată. Am apreciat-o enorm pentru maturitatea ei. În vara aceasta, după peste 10 ani de relaţie, s-au căsătorit şi a fost o mare bucurie pentru mine să fiu la nunta lor…pentru că am fost parte la toată relaţia lor, i-am văzut cum au crescut împreună şi cât de frumos au evoluat. Pentru mine ei sunt un exemplu de cuplu reuşit. Au pornit împreună de la zero, când erau studenţi şi împărţeau pachetul de la mama de acasă pentru ca acum să lucreze în posturi foarte bine cotate şi plătite în companii de renume. Au făcut totul împreună, casă, terenuri, maşină, etc, înainte să fie căsătoriţi…căsătoria a fost doar o împlinire firească a relaţiei lor.
Pentru mine a fost mereu o bucurie să-i văd şi să-i am ca prieteni, pentru că văzându-i am ştiu mereu că se poate să ai aproape totul, o carieră de succes, bani, iubire şi chiar şi timp liber…Deşi am pornit din acelaşi loc, am ales drumuri diferite, având pasiuni diferite, iar dacă soarta lor a fost muuuult mai bună finaciar decât a mea, eu profesând mai degrabă o meserie de sacrificiu, ei nu m-au făcut niciodată să simt asta. Nu şi-au schimbat comportamentul doar pentru că au mult mai mulţi bani, ca să nu mai spun că nu a trebuit niciodată să cer atunci când am avut nevoie de un împrumut şi l-am şi primit pe loc, direct pe card, fără termene şi fără condiţii, indiferent de sumă...
O relaţie frumoasă au si ceilalţi doi prieteni ai mei…Ionuţ şi Simona, cărora nu le dădeam prea multe şanse la început, fiind foarte diferiţi…însă ea a muncit foarte mult ca totul să meargă şi acum, după peste 10 ani, par mai îndrăgostiţi decât la început. Mă emoţionează că el încă îi mai sărută mâna, că simte nevoia să o atingă, să o sărute când ies împreună, iar toate astea în mod natural…
Să mai spun că şi unii şi alţii şi-au amânat odată plecarea la mare doar pentru că eu mă simţeam foarte rău? Ionut si Simona au venit să mă ia de acasă să mă ducă la spital cu maşina şi nu au plecat până nu m-au adus acasă în bună stare. Iar ăsta e doar un mic exemplu…
Aceştia sunt prietenii mei şi ei mă fac să cred că viaţa poate fi frumoasă, că mai există oameni care se iubesc sincer şi care se căsătoresc din motivele corecte şi nu din convenienţă şi că mai există prieteni adevăraţi. Care este meritul meu? Doar că am ştiu să îi aleg şi să-i păstrez în tot acest timp lângă mine…

De ce iubim sau urâm Bucureştiul?...

În weekendul acesta au fost zilele Bucureştiului…Mulţi dintre locuitorii oraşului nu aveau habar de sărbătoarea « bătrânului » oraş, deşi câteva reclame ingenioase din pasajul Unirii anunţau evenimentul prin explicarea unora dintre cele mai importante monumente ale oraşului. Nu ştiu câţi dintre cei care trec zilnic pe acolo au stat să le citească sau măcar să le admire…dar în cazul meu pot spune că au fost singurele reclame care m-au făcut să mă opresc în loc şi să le studiez.

Sărbătoarea de anul acesta a fost mai sărăcuţă decât cele din anii trecuţi…cel puţin aşa mi s-a părut mie…însă e drept că am ratat câteva dintre momentele favorite…plimbarea cu trăsuri şi costume şi concertele din această seară. Însă mă aşteptam ca oraşul să arate mai frumos…mai festiv…doar e ziua lui…În schimb…astăzi la Unirii era o imagine deprimantă…o mare de oameni pestriţi şi o mare de hârtii pe jos…de toate felurile şi de toate culorile. Asta este o chestie pe care am detestat-o mereu la oraşul asta…mizeria. N-am înţeles niciodată de ce oamenii…şi acum…când sunt coşuri peste tot…preferă să-şi arunce mizeria pe jos. Şi pare că le vine natural…ca şi când acasă la ei ar face la fel…

Nu sunt bucureşteancă...am venit din provincie la 18 ani…când am devenit studentă aici…şi nu pot să spun ca a fost dragoste la prima vedere…în care, de alfel, nici nu cred…Iniţial am fost speriată de marea de oameni, de gălăgia foarte mare, de nebunia din oraş cu care credeam că n-am să mă obişnuiesc niciodată. Acum…nici n-o mai observ…m-am adaptat la aglomeraţie…dacă vreau…trec pe lângă oameni fără să-i observ…m-am detaşat şi de gălăgie….îmi pun căştile în urechi şi sunt deja într-o altă lume…dar nu mă pot adapta la mizerie. Asta nu pot deloc înghiţi…şi cred că pot include aici şi mizeria umană. Îmi place Bucureştiul pentru că pot vedea filme la câteva zile/săptămâni după premiera lor în America, dar nu-mi place că la film trebuie să suport ronţăitul floricelelor, fâşâitul sticlelor de cola, melodiile telefoanelor mobile şi comentariile stupide ale unora care vin la fim doar pentru că e la mall şi aşa se cade să-şi trateze blonda din dotare.

Îmi place că oraşul are un centru vechi, dar nu-mi place că nu se mai termină renovarea lui şi că e înghesuit de terase amenajate fără nicio unitate, contribuind la aspectul pestriţ al oraşului.

În fine, iubesc oraşul ăsta pentru că aici am trăit câteva dintre cele mai dureroase dar şi dintre cele mai frumoase momente ale vieţii mele…primul sărut…prima iubire…prima dezamăgire…cei mai buni prieteni din lume…prima plimbare cu motocicleta (aseară), magică…dar n-am mâncat înca shaorma de la Dristor…trebuie să bifez şi asta neapărat…

Capacitatea de a iubi

Teoretic la ora asta ar fi trebuit să dorm puţin, dar şantierul din faţa blocului meu continuă cu o parcare supraetajată. Se pare ca blocul meu a devenit sediul modernizărilor din sectorul 3. N-a rămas loc de jur împrejur fără borduri şi fără asfalt, ba s-au construit chiar şi rampe….În fine, nu despre asta voiam să vorbesc…rămăsesem datoare cu o completare la postarea despre iubire.

Spuneam atunci că nu oricine are capacitatea de a iubi, iar afirmaţia asta a trezit mereu controverse. Nu mă refer, desigur, la capacitatea intelectuală pentru că, de cele mai multe ori, intelectualii pervertesc iubirea sau o raţionalizează ceea ce îi face să se îndepărteze de starea specifică iubirii. Mă refer la acele calităţi necesare oricui pentru a se putea îndrăgosti. Ca cei mai mulţi oameni…şi eu...pe la începuturi…nu-mi puneam decât problema de a fi iubită, nu aceea de a iubi eu pe celălalt. Să iubesc mi se părea foarte simplu..dar s-a dovedit a fi cea mai mare provocare.

O altă greşeală frecventă este aceea de a crede că iubirea este ceva iraţional, care vine de nu ştim unde, ne cuprinde pe neaşteptate şi dispare la fel de neaşteptat. Şi eu am crezut multă vreme că iubirea trebuie « să mi se întâmpe », fără ca eu să fac nimic deosebit…doar să las lucrurile să curgă de la sine, cum spun cei mai mulţi. Între timp, asta a devenit o expresie pe care o detest : « a lăsa lucrurile să curgă de la sine » pentru că sensul ei iniţial era acela de a face ca ceva să evolueze în mod firesc, natural, însă astăzi cei mai mulţi o folosesc cu sensul de a aştepta ca ceva să cadă din cer, a obţine ceva fără a face nici cel mai mic efort. Or iubirea nu este accesibilă nimănui fără efort pentru că ea presupune grijă, responsabilitate, respect, cunoaşterea celuilalt.

Omul modern nu mai are timpul şi nici răbdarea de a se concentra asupra sentimentelor, trăirilor. Se mulţumeşte cu senzaţiile imediate: plăcerea de a mânca, de a bea, de a fuma, de a face sex, de a « se distra ». Tot ce presupune disciplină, concentrare, răbdare, preocupare, credinţa, curaj, activitatea spirituală este lăsat pe ultimul plan.

Iar iubirea presupune toate aceste calităţi: disciplină de viaţă pentru că fără ea sigur că nu ne putem face timp pentru a cunoaşte pe cineva şi implicit pe noi înşine. Dar pentru că toată ziua avem un program de muncă impus de stat sau de patron, după caz, în timpul liber devenim foarte indulgenţi cu noi înşine şi nu vrem decât să trândăvim, « să ne relaxăm ». Capacitatea de a ne concentra nu numai asupra unei persoane, pentru a o cunoaşte, dar şi în general este din ce în ce mai scăzută. Toţi ne mândrim cu abilitatea noastră de a face mai multe lucruri deodată, femeile chiar excelează la acest capitol, fără să realizăm că asta ne scade dramatic capacitatea de a ne concentra. Cel mai evident simptom: cei mai mulţi suntem incapabili să stăm singuri cu noi înşine şi să gândim, devenim neliniştiţi, trebuie să facem ceva: să fumăm, să ascultăm radioul sau tv-ul, etc. De cele mai multe ori facem cât mai multe lucruri deodată pentru a câştiga timp…şi apoi nu ştim decât « să-l omorâm », fugind de noi înşine şi de ceilalţi. Cei mai mulţi oameni încearcă să scape de singurătate, refugiindu-se în alcool, droguri şi nu în ultimul rând sex. Se pare că în epoca în care trăim sexul a devenit un sport şi o încercare disperată de a scăpa de anxietatea izolării, a singurătăţii. Actul sexual lipsit de iubire însă nu umple niciodată golul dintre doi oameni decât pentru moment. Imediat după aceea singurătatea şi tristeţea se accentuează. Omul va dori din nou să scape de această stare şi va căuta un nou act sexual care să-l « vindece » pentru moment. Şi uite aşa sexul devine ceva comparabil cu orice dependenţă.

Iubirea presupune şi încredere în ceea ce noi suntem şi în ceilalţi. Să ai încredere presupune să ai curaj, să fii capabil să-ţi asumi un risc, să fii gata să accepţi suferinţa şi dezamăgirea. Să ţii la propria ta judecată despre o persoană, chiar dacă opinia publică o contrazice, să ţii la convingerile tale, chiar dacă ele nu sunt general acceptate, este desigur un act de curaj şi de credinţă.

Şi , în fine, cred că pentru a iubi trebuie să fii şi foarte activ şi productiv în tot ceea ce faci, nu numai sentimental. Cine nu este într-o permanentă stare de alertă, de conştienţă, de activitate nu poate fi într-o relaţie activă cu o persoana iubită. Cam aşa dispare iubirea…nu « de la sine »…ci pentru că devenim trândavi, neatenţi, inactivi. Să fii complet treaz este condiţia să nu fi plictisit sau plicticos şi să nu fi plictisit sau plicticos este una dintre principalele condiţii pentru a iubi.

Doar revăzând aceste calităţi atât de necesare oricărui om pentru a putea iubi cu adevărat…îmi dau seamă că iubirea astăzi este un lucru exceptional şi în niciun caz un fenomen social. Cu toate acestea…peste tot în jurul nostru auzim vorbindu-se despre iubire…dar iubirea aceea trivializată…despre care aminteam în postarea anterioară. Deunăzi, o d-ra reporter întreba o « mondenă » : « Cât te-ai iubit cu Liviu (Vârciu) ?, iar ea răspunde : « o lună ». Cam asta se înţelege azi din iubire…Ce facem în absenţa ei ? Teoretizăm…ca şi mine…e însă o etapă necesară pentru a ajunge să o şi trăim…

Iubirea trivializată

Aud tot mai des în jurul meu că astăzi nu mai e posibilă o abordare fiească a relaţiilor între un bărbat şi o femeie. Că totul porneşte, de fapt, de la sex şi abia apoi se poate construi ceva. O teorie în care nu am absolut deloc încredere…aşa cum sunt din ce în ce mai convinsă că iubirea autentică este o rara avis în vremea noastră. Asta pentru că majoritatea oamenilor nu distinge între stări, sentimente, trăiri, iar alţii se păcălesc singuri.
În primul rând, capacitatea de a iubi nu cred că este la îndemâna oricui. O ştiu şi din experienţă. Ani de-a rândul mă rugam să întâlnesc un bărbat care să mă iubească aşa cum sunt şi am întâlnit…întotdeauna obţinem exact ceea ce vrem. Nu-mi pusesem problema că trebuie sa mă rog ca şi eu să iubesc, ca iubirea să fie reciprocă. Am învăţat să fiu mult mai atentă la modul în care îmi formulez dorinţele. De-a lungul timpului...am învăţat multe şi despre iubire. Am trăit, am citit şi cărţi care au constituit revelaţii sau confirmări. Multe lucruri despre iubire le intuiam sau le simţeam, dar nu le putea verbaliza. Spre exemplu, un punct comun al câtorva eseuri din Jose Ortega Y Gasset sau Erich Fromm este acela că iubirea nu este un proces iraţional, care apare din senin, fără explicaţie, fără capacitatea de a ne împotrivi şi dispare la fel de inexplicabil. Am ştiut mereu ca nu e aşa şi mi-a făcut plăcere să văd asta şi scris negru pe alb şi mai ales explicat, argumentat. Unele dintre argumentele lor se regăsesc şi în discursul meu…de aceea, am şi divulgat sursele…
Pentru că se vorbeşte tot mai mult despre sex în jurul meu, am costatat că se face o confuzie frecventă între apetitul, instinctul sexual şi dorinţa sexuală. Simţi apetitul înainte de a cunoaşte persoana sau situaţia care-l satisface…ca urmare te poţi satisface cu oricine. Satisfacerea strict a intinctului sexual ţine de animalicul din noi şi nu ne face în niciun fel să evoluăm, să ne perfecţionăm ca fiinţe. În schimb, dragostea sexuală autentică, entuziasmul pentru altă fiinţă, pentru sufletul şi trupul său în unitate indisolubilă reprezintă o uriaşă forţă de evoluţie. E o prostie să spui că adevărata iubire nu are nimic sexual, tot aşa cum e o prostie să crezi că iubirea e sexualitate. Nimic nu-l imunizează pe bărbat împotriva altor atracţii sexuale ca entuziasmul amoros pentru o anumită femeie. De aceea, cred cu tărie că un bărbat care iubeşte autentic, nu poate înşela. Când se gândeşte la o altă femeie, începe să se uite în dreapta şi în stânga, este clar că nu mai iubeşte. Am descoperit că există şi bărbaţi care împărtăşesc aceeaşi părere, ceea ce m-a bucurat...
Dar cea mai frecventă confuzie care se face cred că este cea între starea de a fi îndrăgostit şi iubirea constantă. O deosebire simplă, cred, este că iubirea trece obligatoriu prin faza de îndrăgostire, dar nu orice îndrăgostire se transformă în iubire. A te îndrăgosti înseamnă, pentru moment a te simţi fermecat de ceva. În momentul în care eşti fermecat de ceva sau cineva, atenţia se fixează asupra obiectului. E foarte usor ca atenţia să fie distrasă în această fază în care iubirea nu s-a instalat plenar în suflet. Distragerea poate fi exterioară sau de natura interioară (intervine raţiunea sau orice alţi factori meniţi să anihileze forţa sentimentului care ne cuprinde). De aceea, cred că oricine se îndrăgosteşte vrea să se îndrăgostească, iubirea presupune activitate, deplasare fizică şi mai ales sufletească spre obiectul iubirii. Iar asta presupune un efort, pe care mulţi în zilele noastre nici măcar nu mai sunt dispuşi să-l facă: efortul de a-ţi concentra atenţia aspura sursei farmecului, de a-i descoperi calităţile, de a te abandona, în final. Pe lângă toate acestea omul trebuie sa aibă anumite calităţi pentru a putea iubi: trebuie să aibă capacitatea de a observa, de a percepe, de a distinge calităţile persoanei de lângă el, de a cerceta cu multă curiozitate, de a simţi emoţia, nerăbdarea, farmecul descoperirii. Despre aceste calităţi voi discuta, însă, într-o altă ocazie. Deocamdată am încercat doar să arăt că iubirea nu ia naştere fără motiv, nu este ilogică, aşa cum susţin mulţi, ci este o alegere. Şi, din păcate, foarte mulţi oameni aleg astăzi să nu mai iubească şi devin roboţii perfecţi pe care conducătorii politici şi sociali îi doresc: adepţi ai consumismului, bine hrăniţi, bine îmbrăcaţi, adepţi ai distracţiei şi relaxarii strict fizice, dar lipsiţi de orice preocupare pentru ceea ce este calitate a sa şi funcţie specific umană.