Ştiam eu că după o stare de bine…aşa inexplicabilă…nu urmează ceva bun… M-am trezit de dimineaţă cu o durere de gât destul de urâtă, de parcă pielea de pe gât mi-ar crăpa…Nu ştiu de unde mi se trage că nu am stat în frig sau în curent...În fine, m-am târât până la şcoală unde a trebuit să trec printr-o adevărată tortură pentru a vorbi vreme de 5 ore, fără să mă lamentez în faţa copiilor, deşi mai făceam câteodată câte o grimasă. În fiecare pauză am băut ba cafea, ba ceai…şi am reuşit să rezist…
Venind spre casă…simţeam cum mă cuprinde şi febra…şi o moleşeală în oase…o durere de muşchi…La naiba…am răcit. Urăsc să fiu bolnavă sau să am o cât de mică indispoziţie fizică. Deşi rezist destul de bine la durere, nu ştiu de ce, am senzaţia că boala ne face mai vulnerabili ca oricând. Şi nu vorbesc aici de vulnerabilitatea fizică, ci mai ales de cea psihică…parcă starea de singurătate se accentuează…parcă simţim mai mult ca oricând nevoia ca cineva să ne spună o vorbă bună, să ne facă un ceai, să ne ţină în braţe…Iar eu cu atât mai mult urăsc să mă simt vulnerabilă, dar trebuie să recunosc că sunt, ca orice om...
Ceea ce e ciudat este că mă apucă dorinţa asta de a fi protejata şi răsfăţată când am stări banale de răceală pentru că atunci când m-am confruntat cu probleme serioase, am preferat să nu ştie nimeni, în afară de cea mai bună prietenă. Şi cred ca toţi încercăm să ne protejăm mai ales părinţii…care suferă aproape mai mult decât noi când ni se întâmplă ceva. Dar epoca asta este trecută…am depăşit cu bine peste toate încercările şi fac tot ce pot ca nici pe viitor să nu mă prea îmbolnăvesc pentru că nu pot să zac la pat şi nu mă împac cu ideea de slăbiciune de orice fel. Însă în seara asta, doar în seara asta, aş avea aşa mare nevoie să fiu alintată…uffff.
Venind spre casă…simţeam cum mă cuprinde şi febra…şi o moleşeală în oase…o durere de muşchi…La naiba…am răcit. Urăsc să fiu bolnavă sau să am o cât de mică indispoziţie fizică. Deşi rezist destul de bine la durere, nu ştiu de ce, am senzaţia că boala ne face mai vulnerabili ca oricând. Şi nu vorbesc aici de vulnerabilitatea fizică, ci mai ales de cea psihică…parcă starea de singurătate se accentuează…parcă simţim mai mult ca oricând nevoia ca cineva să ne spună o vorbă bună, să ne facă un ceai, să ne ţină în braţe…Iar eu cu atât mai mult urăsc să mă simt vulnerabilă, dar trebuie să recunosc că sunt, ca orice om...
Ceea ce e ciudat este că mă apucă dorinţa asta de a fi protejata şi răsfăţată când am stări banale de răceală pentru că atunci când m-am confruntat cu probleme serioase, am preferat să nu ştie nimeni, în afară de cea mai bună prietenă. Şi cred ca toţi încercăm să ne protejăm mai ales părinţii…care suferă aproape mai mult decât noi când ni se întâmplă ceva. Dar epoca asta este trecută…am depăşit cu bine peste toate încercările şi fac tot ce pot ca nici pe viitor să nu mă prea îmbolnăvesc pentru că nu pot să zac la pat şi nu mă împac cu ideea de slăbiciune de orice fel. Însă în seara asta, doar în seara asta, aş avea aşa mare nevoie să fiu alintată…uffff.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu