Ieri a plecat fratele meu. Şi trebuie să spun că deşi am gătit, spălat, călcat, făcut curat de trei ori mai mult decât în mod normal, parcă e cam pustie casa acum….Dar acest sentiment mă încearcă de câte ori pleacă înapoi după sărbători…o să-mi fie dor de el…
În fine, de câte ori vine în ţară, mergem împreună la film şi aşa am făcut şi acum. Deşi îmi place să văd filme pe ecranul ăla mare, mediul în care trebuie să-l văd mă deprimă de fiecare dată. Am mai spus şi cu altă ocazie că experienţa asta e foarte stresantă pentru mine pentru că-mi place să mă implic în lumea filmului (dacă acesta e reuşit) şi să trăiesc întâmplările. Din păcate, asta e cam greu la cinematograf. Pentru ca lumea uită ca totuşi e o experienţă comună şi că trebuie să le respecte teritoriul şi celorlalţi...
La intrarea la film…studiam lumea…cum fac de fiecare dată şi la un moment dat, mi se opreşte privirea asupra unei domnişoare blonde care avea în picioare nişte cizme roz de cârpă, cu nişte tocuri atât de înclinate încât mă aşteptam în orice moment să i se rupă şi să cadă în nas. Cei din anturaj, mai bine informaţi, m-au anunţat ca d-ra era Sânziana Buruiană, “o vedetă”, autohtonă. Numele m-a făcut să izbucnesc în râs pentru că nu înţelegeam cum ar putea cineva să fie şi floare şi buruiană…
În fine, intrăm la film, deodată cu d-ra, iar de aici începe stressul…Mai întâi… găsirea locului rezervat. Mulţi dintre cei din sală întârzie la cumpărarea floricelelor şi sucurilor fără de care vizionarea filmului nu poate fi concepută. Doar nu vrem să creadă ceilalţi că suntem muritori de foame…În fine, pentru că întârzie…bâjbâie prin întuneric după loc şi îi întreabă pe ceilalţi pe ce rând sunt. Apoi începe avansarea pe rând, în poziţie necorespunzătoare, că nu i-a învăţat nimeni că nu-ţi treci fundul pe la nasul oamenilor şi că e de preferat să avansezi cu faţa la cel pe care-l deranjezi; în plus, preţ de câteva secunde îţi blochează vederea la ecran, obstrucţionâdu-ţi şi vizionarea.
Apoi, începe calvarul ronţăitului, cum îi spun eu. Parcă în capul meu, se aud din toată sală pungi foşnind, sticle de suc fâsâind, plescăit, etc. Evident, în punctul culminant se aud şi telefoanele sunând şi conversaţia clasică, pe un ton cât se poate de ridicat : « Sunt la film, bă…în Mall... » Şi aţi crede că s-ar opri aici conversaţia…dar nu, domnul dă şi detalii, eventual despre film…
Ultima vizionare a fost şi mai « traumatizantă », deşi am văzut o comedie « The Little Fockers »… Pe de o parte filmul mi s-a părut o continuare slabă a primelor părţi din « Un socru de coşmar », cu puţine scene reuşite sau comice. Nu m-a impresionat nici în sens negativ, nici pozitiv... Pe de altă parte, în sală era o domnişoară care râdea şi când nu trebuia şi, în plus, avea un râs extrem de iritant, stupid, colorat şi nu ştiu cum să-l mai caracterizez. Răutăcioasă, am zis că o fi d-ra Buruiană. Nu ştiu cine era, dar mă enerva cumplit. Ca şi când nu era destul, câţiva tineri mai şugubeţi din sală, iritaţi şi ei de râsul d-rei, au început să o imite...că poate o pricepe. Vă daţi seama ce concert a fost…Nu mai puteam să gust vreo scenă comică din film…pentru că râdeau alţii în locul meu.
În concluzie, aventura asta m-a făcut să fiu destul de reticentă cu ieşirile la cinema (oricât mi-ar plăcea) şi să mă reorientez spre străvechiul calculator…Nu numai că e mai ieftin…chiar gratis…dar mult mai relaxant din multe puncte de vedere…PS-tocmai am avut o fantezie în care cineva închiria sala numai pentru mine şi aşa eram şi eu fericită la cinema :) Ştiu, am văzut prea multe filme :))
În fine, de câte ori vine în ţară, mergem împreună la film şi aşa am făcut şi acum. Deşi îmi place să văd filme pe ecranul ăla mare, mediul în care trebuie să-l văd mă deprimă de fiecare dată. Am mai spus şi cu altă ocazie că experienţa asta e foarte stresantă pentru mine pentru că-mi place să mă implic în lumea filmului (dacă acesta e reuşit) şi să trăiesc întâmplările. Din păcate, asta e cam greu la cinematograf. Pentru ca lumea uită ca totuşi e o experienţă comună şi că trebuie să le respecte teritoriul şi celorlalţi...
La intrarea la film…studiam lumea…cum fac de fiecare dată şi la un moment dat, mi se opreşte privirea asupra unei domnişoare blonde care avea în picioare nişte cizme roz de cârpă, cu nişte tocuri atât de înclinate încât mă aşteptam în orice moment să i se rupă şi să cadă în nas. Cei din anturaj, mai bine informaţi, m-au anunţat ca d-ra era Sânziana Buruiană, “o vedetă”, autohtonă. Numele m-a făcut să izbucnesc în râs pentru că nu înţelegeam cum ar putea cineva să fie şi floare şi buruiană…
În fine, intrăm la film, deodată cu d-ra, iar de aici începe stressul…Mai întâi… găsirea locului rezervat. Mulţi dintre cei din sală întârzie la cumpărarea floricelelor şi sucurilor fără de care vizionarea filmului nu poate fi concepută. Doar nu vrem să creadă ceilalţi că suntem muritori de foame…În fine, pentru că întârzie…bâjbâie prin întuneric după loc şi îi întreabă pe ceilalţi pe ce rând sunt. Apoi începe avansarea pe rând, în poziţie necorespunzătoare, că nu i-a învăţat nimeni că nu-ţi treci fundul pe la nasul oamenilor şi că e de preferat să avansezi cu faţa la cel pe care-l deranjezi; în plus, preţ de câteva secunde îţi blochează vederea la ecran, obstrucţionâdu-ţi şi vizionarea.
Apoi, începe calvarul ronţăitului, cum îi spun eu. Parcă în capul meu, se aud din toată sală pungi foşnind, sticle de suc fâsâind, plescăit, etc. Evident, în punctul culminant se aud şi telefoanele sunând şi conversaţia clasică, pe un ton cât se poate de ridicat : « Sunt la film, bă…în Mall... » Şi aţi crede că s-ar opri aici conversaţia…dar nu, domnul dă şi detalii, eventual despre film…
Ultima vizionare a fost şi mai « traumatizantă », deşi am văzut o comedie « The Little Fockers »… Pe de o parte filmul mi s-a părut o continuare slabă a primelor părţi din « Un socru de coşmar », cu puţine scene reuşite sau comice. Nu m-a impresionat nici în sens negativ, nici pozitiv... Pe de altă parte, în sală era o domnişoară care râdea şi când nu trebuia şi, în plus, avea un râs extrem de iritant, stupid, colorat şi nu ştiu cum să-l mai caracterizez. Răutăcioasă, am zis că o fi d-ra Buruiană. Nu ştiu cine era, dar mă enerva cumplit. Ca şi când nu era destul, câţiva tineri mai şugubeţi din sală, iritaţi şi ei de râsul d-rei, au început să o imite...că poate o pricepe. Vă daţi seama ce concert a fost…Nu mai puteam să gust vreo scenă comică din film…pentru că râdeau alţii în locul meu.
În concluzie, aventura asta m-a făcut să fiu destul de reticentă cu ieşirile la cinema (oricât mi-ar plăcea) şi să mă reorientez spre străvechiul calculator…Nu numai că e mai ieftin…chiar gratis…dar mult mai relaxant din multe puncte de vedere…PS-tocmai am avut o fantezie în care cineva închiria sala numai pentru mine şi aşa eram şi eu fericită la cinema :) Ştiu, am văzut prea multe filme :))
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu