M-am gândit să abordez astăzi acest subiect pentru că în ultima vreme am tot auzit prin jurul meu oameni care se văitau că lumea e rea si invidioasă şi că acum criza a scos ce e mai rău din oameni…adică şi mai multă invidie, bârfă, răutate. Eu am crezut mereu că orice situaţie de criză scoate la lumină esenţa oamenilor…şi dacă asta se vede mai mult acum…înseamnă că asta le este esenţa.
Încerc să-mi amintesc dacă am fost vreodată invidioasă pe cineva. Dacă e să iau în consideraţie definiţia de dicţionar “sentiment egoist de părere de rău, de necaz, de ciudă, provocat de succesele sau de situația bună a altuia”, cred că n-am fost niciodată invidioasă. Sincer, nu am avut niciodată vreo părere de rău că unui om îi merge bine, că are succes, că e fericit. Dimpotrivă, am crezut dintotdeauna că dacă oamenii sunt fericiţi, sunt implicit mai buni şi asta înseamnă că si eu pot să trăiesc în pace şi bună înţelegere cu ei.
Nu vreau să fiu în pielea altcuiva, încerc doar să mă simt bine în pielea mea. Evident că mi-aş fi dorit să fiu poate mai înaltă, poate mai slabă, poate mai frumoasă…sau poate mai ştiu eu cum. Fiecare ne dorim ce nu avem…ne dorim mai mult. Însă, niciodată nu m-am uitat cu ciudă după femei mai înalte sau mai frumoase…doar cu admiraţie. Întotdeauna mi-a plăcut frumosul şi dacă văd un om frumos mă uit la el cu admiraţie, cu încântare, nu cu invidie.
Chiar astăzi mi s-a întâmplat la o oră să ramân în admiraţie. Am întors privirea către o copilă…pe care o tot văd de câţiva ani…dar astăzi era la doar un metru de mine şi m-au izbit ochii foarte albaştri, buzele frumos conturate, tenul alb, zâmbetul…efectiv mi-am pierdut şirul ideilor şi am vrut să-i spun pe loc cât e de frumoasă…dar m-am gândit că se şochează clasa. M-a umflat instant şi râsul pentru că mă gândeam că dacă eu rămăsesem în revelaţie, uitându-mă la domnişoara, bărbaţii n-au nicio şansă când văd o femeie frumoasă…cel puţin primul impact e devastator. În acelaşi timp, mi s-a părut aiurea să nu poţi spune unui om că e frumos, fără să te gândeşti că alţii sau chiar el însuşi interpretează greşit.
Mi s-a întâmplat de-a lungul timpului să fiu suspectată că aş fi invidioasă pe femeile mai frumoase decât mine şi din acest motiv să fiu uneori rătăcioasă. Mă distrează acuzaţia asta pentru că dacă ar fi aşa ar trebui să fiu neagră de invidie toată ziua deoarece am în fiecare clasă eleve foarte frumoase, iar unele dintre ele şi foarte deştepte. Pe cele din urmă le apreciez, evident, cel mai mult pentru că frumuseţea dublată de inteligenţă mi se pare combinaţia câştigătoare în viaţă. Să nu uităm, desigur, şi sufletul frumos. Răutatea mea se manifestă doar la nivelul limbajului prin unele observaţii ironice cu care taxez numai comportamentul infatuat sau grobian, în niciun caz însă nu taxez frumuseţea, eleganţa, bunul-gust. Iar cine mă cunoaşte ştie asta.
Nu am fost invidioasă nici pe cei care au o situaţie financiară mai bună, succes în plan social, etc. Am avut elevi care veneau cu Audi la şcoală sau care aveau cine ştie ce haine de firmă, ceasuri, genţi,etc. Neinteresant pentru mine…Niciodată nu am ţinut să am haine de firmă, ci doar bun-gust, cât despre maşină…am spus întodeauna ca este ultimul obiect pe care mi-l voi lua…În Bucureşti mi se pare un chin să conduci o maşină, iar in condiţiile în care fac 10 minute cu metroul până în centru mi se pare stupid să fac de 3 ori mai mult cu maşina. Singura dată când îi simt lipsa este pe vreme rea pentru că nu-mi plac ploaia şi frigul.
În concluzie, nu înţeleg acest sentiment uman, invidia. Nu înţeleg de ce oamenii îşi consumă energia dorindu-şi ce au alţii, în loc să acţioneze pentru a avea ceea ce-şi doresc ei. Nu înţeleg care este beneficiul în a avea ciudă pe reuşita cuiva. Mie mi-e ciudă doar pe ce nu reuşesc eu, mi-e ciudă că nu fac mai mult pentru mine…Invidia mi se pare ceva ce ne ţine pe loc sau ne trage înapoi şi nu ne permite să ne bucurăm de oameni şi de viaţă. În fine, dar asta sunt eu…”nu ştiu alţii cum sunt”…
Încerc să-mi amintesc dacă am fost vreodată invidioasă pe cineva. Dacă e să iau în consideraţie definiţia de dicţionar “sentiment egoist de părere de rău, de necaz, de ciudă, provocat de succesele sau de situația bună a altuia”, cred că n-am fost niciodată invidioasă. Sincer, nu am avut niciodată vreo părere de rău că unui om îi merge bine, că are succes, că e fericit. Dimpotrivă, am crezut dintotdeauna că dacă oamenii sunt fericiţi, sunt implicit mai buni şi asta înseamnă că si eu pot să trăiesc în pace şi bună înţelegere cu ei.
Nu vreau să fiu în pielea altcuiva, încerc doar să mă simt bine în pielea mea. Evident că mi-aş fi dorit să fiu poate mai înaltă, poate mai slabă, poate mai frumoasă…sau poate mai ştiu eu cum. Fiecare ne dorim ce nu avem…ne dorim mai mult. Însă, niciodată nu m-am uitat cu ciudă după femei mai înalte sau mai frumoase…doar cu admiraţie. Întotdeauna mi-a plăcut frumosul şi dacă văd un om frumos mă uit la el cu admiraţie, cu încântare, nu cu invidie.
Chiar astăzi mi s-a întâmplat la o oră să ramân în admiraţie. Am întors privirea către o copilă…pe care o tot văd de câţiva ani…dar astăzi era la doar un metru de mine şi m-au izbit ochii foarte albaştri, buzele frumos conturate, tenul alb, zâmbetul…efectiv mi-am pierdut şirul ideilor şi am vrut să-i spun pe loc cât e de frumoasă…dar m-am gândit că se şochează clasa. M-a umflat instant şi râsul pentru că mă gândeam că dacă eu rămăsesem în revelaţie, uitându-mă la domnişoara, bărbaţii n-au nicio şansă când văd o femeie frumoasă…cel puţin primul impact e devastator. În acelaşi timp, mi s-a părut aiurea să nu poţi spune unui om că e frumos, fără să te gândeşti că alţii sau chiar el însuşi interpretează greşit.
Mi s-a întâmplat de-a lungul timpului să fiu suspectată că aş fi invidioasă pe femeile mai frumoase decât mine şi din acest motiv să fiu uneori rătăcioasă. Mă distrează acuzaţia asta pentru că dacă ar fi aşa ar trebui să fiu neagră de invidie toată ziua deoarece am în fiecare clasă eleve foarte frumoase, iar unele dintre ele şi foarte deştepte. Pe cele din urmă le apreciez, evident, cel mai mult pentru că frumuseţea dublată de inteligenţă mi se pare combinaţia câştigătoare în viaţă. Să nu uităm, desigur, şi sufletul frumos. Răutatea mea se manifestă doar la nivelul limbajului prin unele observaţii ironice cu care taxez numai comportamentul infatuat sau grobian, în niciun caz însă nu taxez frumuseţea, eleganţa, bunul-gust. Iar cine mă cunoaşte ştie asta.
Nu am fost invidioasă nici pe cei care au o situaţie financiară mai bună, succes în plan social, etc. Am avut elevi care veneau cu Audi la şcoală sau care aveau cine ştie ce haine de firmă, ceasuri, genţi,etc. Neinteresant pentru mine…Niciodată nu am ţinut să am haine de firmă, ci doar bun-gust, cât despre maşină…am spus întodeauna ca este ultimul obiect pe care mi-l voi lua…În Bucureşti mi se pare un chin să conduci o maşină, iar in condiţiile în care fac 10 minute cu metroul până în centru mi se pare stupid să fac de 3 ori mai mult cu maşina. Singura dată când îi simt lipsa este pe vreme rea pentru că nu-mi plac ploaia şi frigul.
În concluzie, nu înţeleg acest sentiment uman, invidia. Nu înţeleg de ce oamenii îşi consumă energia dorindu-şi ce au alţii, în loc să acţioneze pentru a avea ceea ce-şi doresc ei. Nu înţeleg care este beneficiul în a avea ciudă pe reuşita cuiva. Mie mi-e ciudă doar pe ce nu reuşesc eu, mi-e ciudă că nu fac mai mult pentru mine…Invidia mi se pare ceva ce ne ţine pe loc sau ne trage înapoi şi nu ne permite să ne bucurăm de oameni şi de viaţă. În fine, dar asta sunt eu…”nu ştiu alţii cum sunt”…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu