Filmul ăsta a fost în acord cu spiritul meu de sărbătoare din acest an…adică foarte trist. Mi se pare nu numai cel mai trist film legat de Crăciun, dar şi unul dintre cele mai triste filme pe care le-am văzut…tocmai prin realismul lui.
Câţi dintre noi nu răspundem automat la întrebarea « ce mai faci ? »… « bine »… « şi ai tăi?»… «sunt bine…toată lumea este bine…». Realitatea este cu totul diferită…dar pe cine interesează asta cu adevărat?...întrebarea este pusă, oricum, de complezenţă. Nu te aştepţi ca cineva să-ţi dea un răspuns serios…
Mai grav e când aceleaşi răspunsuri le primeşte şi propria familie. Filmul cu pricina exact asta urmăreşte. Robert de Niro este un tată care şi-a dorit mereu ce e mai bun pentru copiii lui, fiind de multe ori prea exigent cu ei. Mama…funcţiona, ca în multe familii, drept un intermediar între copii şi tatăl prea exigent. Când mama moare…comunicare dintre tată şi copii se rupe, iar el nu înţelege de unde provine scindarea. Copiii nu au curajul să-i spună ce se întâmplă cu adevărat cu ei, din teama de a nu-l dezamăgi sau pentru că pur şi simplu doresc să-l protejeze de adevărurile mult prea dureroase. Impresionante scenele în care, dincolo de imaginea adulţilor, el vede copiii de altădată şi nu numai aceste scene. Sper că aţi văzut sau veţi vedea filmul. Robert de Niro face un rol neobişnuit de uman pentru stilul lui.
M-am regăsit în foarte multe aspecte din acest film. Am plecat de acasă de la 18 ani şi am trecut uneori prin momente foarte grele, pe care, evident, le-am ascuns părinţilor, din dorinţa de a-i proteja. Asemenea personajelor din film, când sunam acasă mă recompuneam şi spuneam că “totul este bine”, mă descurc de minune, îmi merge foarte bine. La fel a făcut şi fratele meu de când e la Londra şi numai eu ştiu prin ce a trecut la început acolo….de fapt, nici măcar eu…că sunt sigură că şi mie mi-a ascuns multe lucruri, ca să nu mă îngrijoreze. La fel aţi făcut probabil mulţi dintre voi…din diverse motive.
Cu adevărat trist însă mi se pare să nu poţi fi tu însuţi nici măcar în faţa propriei familii, care ar trebui să te accepte asa cum eşti, trist mi se pare să nu le poţi spune nici măcar alor tăi adevărul…şi mai trist să te minţi singur…
Deci, dincolo de film…realitatea dură…
Câţi dintre noi nu răspundem automat la întrebarea « ce mai faci ? »… « bine »… « şi ai tăi?»… «sunt bine…toată lumea este bine…». Realitatea este cu totul diferită…dar pe cine interesează asta cu adevărat?...întrebarea este pusă, oricum, de complezenţă. Nu te aştepţi ca cineva să-ţi dea un răspuns serios…
Mai grav e când aceleaşi răspunsuri le primeşte şi propria familie. Filmul cu pricina exact asta urmăreşte. Robert de Niro este un tată care şi-a dorit mereu ce e mai bun pentru copiii lui, fiind de multe ori prea exigent cu ei. Mama…funcţiona, ca în multe familii, drept un intermediar între copii şi tatăl prea exigent. Când mama moare…comunicare dintre tată şi copii se rupe, iar el nu înţelege de unde provine scindarea. Copiii nu au curajul să-i spună ce se întâmplă cu adevărat cu ei, din teama de a nu-l dezamăgi sau pentru că pur şi simplu doresc să-l protejeze de adevărurile mult prea dureroase. Impresionante scenele în care, dincolo de imaginea adulţilor, el vede copiii de altădată şi nu numai aceste scene. Sper că aţi văzut sau veţi vedea filmul. Robert de Niro face un rol neobişnuit de uman pentru stilul lui.
M-am regăsit în foarte multe aspecte din acest film. Am plecat de acasă de la 18 ani şi am trecut uneori prin momente foarte grele, pe care, evident, le-am ascuns părinţilor, din dorinţa de a-i proteja. Asemenea personajelor din film, când sunam acasă mă recompuneam şi spuneam că “totul este bine”, mă descurc de minune, îmi merge foarte bine. La fel a făcut şi fratele meu de când e la Londra şi numai eu ştiu prin ce a trecut la început acolo….de fapt, nici măcar eu…că sunt sigură că şi mie mi-a ascuns multe lucruri, ca să nu mă îngrijoreze. La fel aţi făcut probabil mulţi dintre voi…din diverse motive.
Cu adevărat trist însă mi se pare să nu poţi fi tu însuţi nici măcar în faţa propriei familii, care ar trebui să te accepte asa cum eşti, trist mi se pare să nu le poţi spune nici măcar alor tăi adevărul…şi mai trist să te minţi singur…
Deci, dincolo de film…realitatea dură…
Unul dintre profesorii din facultate ne-a dat un test de facut, un test pe care sa-l facem celor din jur, astfel "cand te intalnesti cu cineva cunoscut si te intreaba , pana sa ajungi sa-i raspunzi vezi cat de aproape sau de departe e de tine. Asa am ajuns sa realizez ca pana sa apuci sa-i raspunzi el sau ea este la cel putin 2 metri in spatele tau, interlocutorul (daca-l pot numi asa) nici macar nu este interesat de raspunsul tau". Atunci a fost momentul in care am inteles cat sunt de importante cuvintele si ceea ce spun influenteaza si schimba oamenii.
RăspundețiȘtergereInca nu am vazut filmul, dar cu siguranta ca m-ai facut curioasa si am sa-l descarc sa-l vedem impreuna.
Ma bucur ca te-am facut curioasa. Filmul s-ar putea sa para plictisitor unora...insa mie mi-a placut tocmai prin umanitatea si simplitatea lui. Oricum...e rupt din realitate....
RăspundețiȘtergere