Spiritul sărbătorilor…

Unde e spiritul sărbătorilor de altădată? Unde le mai este farmecul? De ce mi se pare acum totul fad şi lipsit de substaţă?

Am stat zilele astea şi m-am gândit la ziua de Crăciun din alţi ani…cum le petreceam şi care o fi fost poate cel mai frumos Crăciun? Nu ştiu de ce nu am foarte multe amintiri legate de această zi…poate pentru că nu am petrecut-o niciodată într-un mod excepţional…poate pentru ca am păstrat doar momente…frânturi din fiecare Crăciun petrecut de-a lungul anilor.

Mi-amintesc zilele de Crăciun, la ţară, la bunicii mei, care au casa pe o coastă de deal, aproape de pădure…mirosul de brad…de lemne arse…colindătorii pe la geamuri…cei cu capra, care mă speriau de fiecare dată…pocnetul biciului…mirosul cozonacilor prospăt scoşi din cuptorul de lut, bunicul meu care a intrat în casă cu un miel în braţe, căruia nu mai voiam apoi să-i dăm drumul…Mi-amintesc şi de tăiatul porcului în ajun…cum fugeam până în fundul casei să nu-i aud ţipătul, gustul de şorici abia pârlit, cârnaţii înşiraţi la grindă, preotul care venea şi sfinţea totul, masa în jurul căreia ne aşezam eu, fratele meu, două verişoare şi bunicii. Apoi…sentimentul extraordinar de a zbura cu sania pe pârtie, din vârful dealului până « devale », cum spuneam noi…obrajii îmbujoraţi de efort şi de frigul iernii…seara…la gura sobei…ciorapii întinşi la uscat…lupii urlând în depărtări...uneori porcii mistreţi prin grădină…Dimineaţa…din nou cu ochii ţintă pe geam să vedem cât a mai nins, cât e zăpada…

Acum două zile am fost cu fratele meu la ţară să ne revedem bunica, singura care ne-a mai rămas în viaţă. Locurile magice din copilărie par acum pustii, mici, fără viaţă. Primul popas…la cimitir…pentru a aprinde o lumânare bunicului meu şi unui vecin cu care am copilărit şi care s-a stins la numai 39 de ani. Am urcat drumul care altădată ni se părea atât de greu şi de lung şi am ajuns la casa copilăriei noastre. Totul pare mic…pustiu…îmbătrânit…ca şi bunica mea, împovărată de ani…dar care se bucură enorm să ne vadă, a fost o surpriză... Imediat ce ne vede însă, începe să ne povestească nimicuri ale vieţii ei cotidiene, în modul cel mai firesc, ca şi când am fi fost acolo dintodeauna. Mi se rupe inima când o văd…stă singură în casa în care a trăit o viaţă, pe o coastă de deal, aproape de pădure, înconjurată doar de amintiri…Mama o poate lua oricând la noi, dar nu vrea să-şi părăsească locul de care e legată...ne despăţim de ea…şi, ca de fiecare dată, ne urează până când ne pierde din vedere să fim sănătoşi…şi fericiţi..şi împliniţi…

Pe drumul de întoarcere, mai povestesc cu fratele. Mă gândesc şi la zilele de Crăciun petrecute cu părinţii…imaginea bradului împodobit cu ceea ce noi făceam la « lucru manual » (aşa se numea ora de la şcoală), ornamente de hârtie creponată, etc, de care eram foarte mândri…nopţile în care ne chinuiam să rămânem adormiţi ca să-l surprindem pe Moşu’ în flagrant, bucuria, entuziasmul cu care descopeream cadourile de sub brad…de cele mai multe ori dulciuri şi portocale. Dar atunci vedeam portocale doar o dată pe an…erau o delicatesă…

A rămas o tradiţie de familie să tinem toţi post măcar în săptămâna mare, dimineaţa să mergem la biserică, să luăm anafură şi apoi să mâncăm…Este singura tradiţie pe care am mai păstrat-o. În rest…nu ştiu unde este spiritul sărbătorilor de altădată. Probabil că o să-l mai simt doar când o să am proprii copii şi o să am grijă să aibă de fiecare dată un Crăciun magic…bogat nu în cadouri, ci în daruri de suflet…pe care să şi le amintească toată viata…pentru că, iată, farmecul Crăciunului din copilărie nu se mai recuperează…