Petrecere frumoasă!

Aştept cu nerăbdare să plec spre locul unde vom petrece Revelionul. Singura chestie care mă animă este că voi dansa toată noaptea. Astăzi m-am chinuit puţin să dorm după-amiază, dar vecinii erau foarte activi…aşa că nu prea am reuşit şi bineînţeles că acum m-a pălit un somn de nu mă văd. Dar mi-am făcut o cafea şi mi-am zis să va scriu câteva cuvinte pe ultima sută de metri.
Vă mulţumesc că aţi fost alături de mine în ultimele luni, unii cu aprecieri, alţii cu sugestii sau comentarii foarte serioase. Vă doresc petrecere frumoasă la noapte oriunde v-aţi afla şi să ne regăsim cu bine în noul an!

Momentul bilanţului…

Tiptul…tiptil..şi anul acesta se duce şi vine cu paşi repezi următorul. De fiecare dată …pe la finalul anului mă apuc să fac bilanţul..să decid dacă a fost un an bun sau mai slab, dacă am realizat ceea ce mi-am propus…ce mi-aş dori pentru anul următor. În concluzie, pentru mine vine momentul bilanţului.

Pentru voi cum a fost anul acesta? O să-mi vorbiţi probabil despre criză. Pe unii ne-a lăsat cu mai puţini bani, pe alţii fără serviciu, pe alţii chiar fără speranţă…Dar sunteţi sănătoşi? Aveţi pe cei dragi pe lângă voi? Sunteţi îndrăgostiţi? Cineva vă mângâie seara înainte de culcare – persoana iubită sau Dumnezeu? Atunci mai există motive de fericire, motive de speranţă, motive pentru a aştepta anul următor…

Până atunci ne aşteaptă Revelionul…o altă sărbătoare care nu prea îmi mai place pentru că se cheltuie nemăsurat şi eşti parcă forţat, vrei nu vrei, să te simţi bine. Cu o lună înainte eşti întrebat de toată lumea unde faci Revelionul sau mai bine-zis unde pleci. Nu pleci nicăieri…eşti amărât…stai acasă cu familia…deprimant…stai în Bucureşti, la un club sau restaurant…mediocru….cam aşa se evaluează…. De mult petrecerea asta nu mai înseamnă mare lucru pentru mine şi las întotdeauna decizia pe ultima sută de metri. Nu mă interesează prea mult unde se petrece câtă vreme sunt cu oameni cu care mă simt bine. Desigur, nu a fost întotdeauna aşa. Altădată…ziua asta era mult aşteptată.

Fără să credeţi că trec de la una la alta, mi-am amintit cum zilele trecute mă chinuiam să-i explic unei eleve de ce venirea toamnei trezeşte unui poet presentimentul morţii. Nu înţelegea cu niciun chip la început şi mi-am dat seama că e din cauza vârstei . Este evident că în adolescenţă toate anotimpurile au famecul lor şi toate ne par frumoase. Nici eu nu mă gândeam la trecerea timpului în adolescenţă, venirea toamnei însemna bucuria revederii colegilor, iarna era prilej de bucurie, iar Revelionul era aşteptat de fiecare dată cu emoţie. Cred că petrecerile din vremea aceea au fost cele mai frumoase. Nimic nu se compară cu încântarea pe care o simţeam pe atunci planificând şi organizând Revelionul. De pe atunci aveam veleităţi organizatorice şi puneam pe hârtie mâncare, prăjituri şi tot ce voiam să cumpărăm până în cele mai mici detalii. Singuri ne preparam friptura în casa vreunuia dintre noi, fiecare făceam câte ceva, salata bœuf, prăjituri, etc. Uneori auzeai strigându-se : «cine a făcut prăjitura asta ? » şi ridicai mâna, ca la şcoală, ca să-ţi primeşti laudele pentru cât este de bună. Petrecerea asta de Revelion devenea personalizată, personală, era unică…Dimineaţa o luam spre casă pe jos, comentând şi rememorând cele mai bune momente…

De atunci şi până acum am petrecut Revelionul în toate locaţiile posibile (de fapt, nu chiar toate, dar, oricum, diferite) şi peste tot mi se pare cam acelaşi lucru….este rece, impersonală. Singurul moment care-mi place este cel al artificiilor şi nu renunţ în niciun an la artificiile alea cele mai simple, pe care le aprindeam de când eram mică şi le ţineam în mână până se stingeau sau le aruncam, urmărind dâra de steluţe pe care o lăsau în urmă. E drept că-mi place şi să dansez şi, pentru că nu prea mai pot merge prin cluburi întrucât mă deprimă tot ce văd, profit de petrecerea de Revelion să-mi tocesc puţin pantofii, iar asta mă binedispune.

Am ajuns să cred că fiecare vârstă simte altfel ziua asta. Spre exemplu, citeam pe blogul unul cunoscut că a petrecut şi el nenumărate Revelioane, dar nimic nu se compară cu sentimentul pe care-l are când, la 12 noaptea, îşi tine în braţe pruncul adormit. Probabil că pentru părinti, cea mai mare bucurie ar fi să-şi vadă copiii în jurul mesei, pentru bunici…nepoţi, pentru îndrăgostiţi, să fie singuri, etc. Aşa că, bucuraţi-vă de petrecerea asta în acord cu vârsta pe care o aveţi şi într-un mod cât mai personal, pentru că timpul trece prea repede… Eu o să dansez cât o să pot, să mă prindă noul an bine-dispusă, plină de viaţă şi de optimism, aşa cum sunt, de fapt…Vă îmbrăţişez cu drag…sper să mai apuc să scriu anul acesta…pentru că trebuie sa fac şi pe gospodina :)

Spiritul sărbătorilor…

Unde e spiritul sărbătorilor de altădată? Unde le mai este farmecul? De ce mi se pare acum totul fad şi lipsit de substaţă?

Am stat zilele astea şi m-am gândit la ziua de Crăciun din alţi ani…cum le petreceam şi care o fi fost poate cel mai frumos Crăciun? Nu ştiu de ce nu am foarte multe amintiri legate de această zi…poate pentru că nu am petrecut-o niciodată într-un mod excepţional…poate pentru ca am păstrat doar momente…frânturi din fiecare Crăciun petrecut de-a lungul anilor.

Mi-amintesc zilele de Crăciun, la ţară, la bunicii mei, care au casa pe o coastă de deal, aproape de pădure…mirosul de brad…de lemne arse…colindătorii pe la geamuri…cei cu capra, care mă speriau de fiecare dată…pocnetul biciului…mirosul cozonacilor prospăt scoşi din cuptorul de lut, bunicul meu care a intrat în casă cu un miel în braţe, căruia nu mai voiam apoi să-i dăm drumul…Mi-amintesc şi de tăiatul porcului în ajun…cum fugeam până în fundul casei să nu-i aud ţipătul, gustul de şorici abia pârlit, cârnaţii înşiraţi la grindă, preotul care venea şi sfinţea totul, masa în jurul căreia ne aşezam eu, fratele meu, două verişoare şi bunicii. Apoi…sentimentul extraordinar de a zbura cu sania pe pârtie, din vârful dealului până « devale », cum spuneam noi…obrajii îmbujoraţi de efort şi de frigul iernii…seara…la gura sobei…ciorapii întinşi la uscat…lupii urlând în depărtări...uneori porcii mistreţi prin grădină…Dimineaţa…din nou cu ochii ţintă pe geam să vedem cât a mai nins, cât e zăpada…

Acum două zile am fost cu fratele meu la ţară să ne revedem bunica, singura care ne-a mai rămas în viaţă. Locurile magice din copilărie par acum pustii, mici, fără viaţă. Primul popas…la cimitir…pentru a aprinde o lumânare bunicului meu şi unui vecin cu care am copilărit şi care s-a stins la numai 39 de ani. Am urcat drumul care altădată ni se părea atât de greu şi de lung şi am ajuns la casa copilăriei noastre. Totul pare mic…pustiu…îmbătrânit…ca şi bunica mea, împovărată de ani…dar care se bucură enorm să ne vadă, a fost o surpriză... Imediat ce ne vede însă, începe să ne povestească nimicuri ale vieţii ei cotidiene, în modul cel mai firesc, ca şi când am fi fost acolo dintodeauna. Mi se rupe inima când o văd…stă singură în casa în care a trăit o viaţă, pe o coastă de deal, aproape de pădure, înconjurată doar de amintiri…Mama o poate lua oricând la noi, dar nu vrea să-şi părăsească locul de care e legată...ne despăţim de ea…şi, ca de fiecare dată, ne urează până când ne pierde din vedere să fim sănătoşi…şi fericiţi..şi împliniţi…

Pe drumul de întoarcere, mai povestesc cu fratele. Mă gândesc şi la zilele de Crăciun petrecute cu părinţii…imaginea bradului împodobit cu ceea ce noi făceam la « lucru manual » (aşa se numea ora de la şcoală), ornamente de hârtie creponată, etc, de care eram foarte mândri…nopţile în care ne chinuiam să rămânem adormiţi ca să-l surprindem pe Moşu’ în flagrant, bucuria, entuziasmul cu care descopeream cadourile de sub brad…de cele mai multe ori dulciuri şi portocale. Dar atunci vedeam portocale doar o dată pe an…erau o delicatesă…

A rămas o tradiţie de familie să tinem toţi post măcar în săptămâna mare, dimineaţa să mergem la biserică, să luăm anafură şi apoi să mâncăm…Este singura tradiţie pe care am mai păstrat-o. În rest…nu ştiu unde este spiritul sărbătorilor de altădată. Probabil că o să-l mai simt doar când o să am proprii copii şi o să am grijă să aibă de fiecare dată un Crăciun magic…bogat nu în cadouri, ci în daruri de suflet…pe care să şi le amintească toată viata…pentru că, iată, farmecul Crăciunului din copilărie nu se mai recuperează…

Crăciun fericit?

Nu…nu…staţi liniştiţi…nu sunt depresivă, cum au crezut unii, nu am nici gânduri negre…de sinucidere. Astea au fost prin adolescenţă…când citeam Ana Karenina…si erau de genul…oare ce aş simţi dacă?…acum preţuiesc prea mult viaţa…aşa cum e…în plus, trebuie să spun că aş avea mult mai multe motive să fiu recunoscătoare…
Am fost, într-adevăr tristă zilele astea, cu motiv şi fără motiv. Sărbătorile îmi trezesc mereu un sentiment de nostalgie…poate cauzat de trecerea timpului, poate pentru că, după euforia acestor zile, anul următor începe mereu cu un sentiment de pustietate…nu ştiu.
Oricum, voiam să vă spun că dorinţa mea s-a împlinit şi fratele meu e acasă de Crăciun. Ieri m-a anunţat că vine şi mi-a dat atâtat energie că în câteva ore ştersesem geamuri, faianţă, uşi, făcusem curăţenia de Crăciun pe care nu mă animasem s-o fac până acum. Dădusem superficial cu aspiratorul, dar nu mă încumetasem la ritualul binecunoscut. Am fost foarte fericită să-l văd şi să ştiu că nu mă duc singură la ai mei…că m-aş fi plictisit de moarte. Bine…i-au pierdut bagajul ăia de la Heathrow, dar ce mai contează…a ajuns cu bine…
Şi tocmai când mă gândeam că o să fie un Crăciun fericit până la urmă, văd la televizor ştirea cu omul care s-a aruncat de la balconul Parlamentului. M-am cutremurat. La ce disperare trebuie să ajungi ca să recurgi la un asemenea gest…
Am aflat că omul este Adrian Sobaru, electrician la TVR şi că ceea ce l-a împins să facă gestul a fost faptul că are doi copii, pe care nu-i mai poate întreţine. Unul dintre copii, autist, avea o indemnizaţie, pe care guvernul a retras-o sau a micşorat-o. De aceea, s-a gândit să facă acest gest în timpul discursului premierului, strigând de la balconul Parlamentului « Pentru tine, Boc ! ». Bărbatul purta un tricou pe care scria cu markerul :"Ne-aţi ciuruit şi ne-aţi vândut, ne-aţi ucis viitorul copiilor! Asta este viaţa în care trăim noi!".
Am urmărit imaginile la televizor şi apoi şi pe internet. Parlamentarii din apropierea locului în care a căzut omul au fost cei mai afectaţi, nu ştiu căt de gestul de disperare al omului sau de ideea că poate cădea peste ei şi păţeau, « nevinovaţi fiind », ceva. Am văzut foarte clar însă că au fost şi mulţi parlamentari care nici măcar nu s-au ridicat de pe scaune, ba chiar au privit pe laptop în continuare. Nu mi-a venit să cred. E clar că nu se puteau buluci toţi la locul faptei, că nu aveau ce să facă, dar ştiu sigur, din experienţa personală, că atunci când asişti la o asemenea scenă, sari instinctiv ca ars. Nu mai ai stare, te agiţi. Să rămâi pe scaun când un om se aruncă în faţa ta, comentând scena ca şi când s-ar fi petrecut în urmă cu câteva zile, mi se pare incalificabil.
Iar asta îmi confirmă că gestul omului a fost complet inutil. Că în afară de câteva discuţii « afectate » la faţa locului nu se va schimba nimic. Parlamentarii şi-au văzut de treabă din chiar momentul următor şi au respins moţiunea de cenzură împotriva guvernului. Singurii care vor suferi vor fi tot membri familiei Subaru pentru care omul a făcut gestul disperat. Poate alţi oameni cu bani vor fi impresionaţi de gestul electricianului de la TVR şi vor încerca să îl ajute cumva, dar sper ca asta să nu fie o încurajare pentru alţii, aflaţi în situaţii similare, să facă gesturi extreme, sperând că în felul acesta că-şi vor rezolva problemele.
Se simte disperarea în jur. Eu o văd pentru că trec zilnic printre oameni. Anul acesta am văzut cu ochii mei indivizi smulgând de la gâtul femeilor lănţisorul de aur în tramvai sau pe stradă şi mi-am zis ca nu e, probabil, decât începutul. Sunt tot mai mulţi cerşetori, tot mai mulţi « colindători », tot mai mulţi oameni care spun «n-am, mamă, nici eu». Pe feţele lor…mereu…apăsătoare…o tristeţe adâncă…Tot mai aştept să se întâmple ceva bun cu ţara asta…
Până atunci să încercăm totuşi să ne gândim la lucurile pentru care merită să fim recunoscători şi să încercăm măcar să avem un Crăciun fericit…

O, brad frumos…

Vă amintiţi că zilele trecute vă spuneam că nu mă anim deloc cu spiritul sărbătorilor. Şi totuşi m-am mobilizat şi am făcut bradul. Îmi place să-i văd seara luminiţele multicolore. Am făcut curăţenie, ordine şi disciplină şi apoi bradul. Aşteptam nerăbdătoare să vină fratele meu de la Londra. Şi…bineînţeles că n-a ajuns, că la Londra e vifor. Iar ăia de pe Heathrow n-au mai văzut aşa ceva. Au fost luaţi pe nepregătite şi nu fac faţă situaţiei. Sau cine ştie ce se întâmplă acolo de nu mai reuşesc să reia traficul normal…Asta e…ghinion. Crăciunul nu e la fel cu un membru al familiei lipsă.
În fine, trebuie să mă mobilizez să mă duc măcar eu la ai mei…un exemplar…chiar dacă nu cel aşteptat…pentru că pe mine m-au mai văzut, pe când fratele meu e ca fiul risipitor când se întoarce acasă.
Nu mă anim nici în privinţa asta din două motive. Nu mă încântă drumul cu autocarul sau trenul…nu ştiu ce variantă voi alege pentru că în perioada asta sunt foarte aglomerate. Dar o să-mi pun căştile în urechi, ca de obicei, şi o să ignor conversaţiile grobiene din jurul meu. Ba chiar cred că o să corectez nişte teze…ca să par o persoană ocupată şi să nu-i treacă nimănui prin cap să se converseze «amabil» cu mine. E adevărat că şi aici e un risc. Există persoane care au rămas cu sechele din liceu şi care-şi bagă nasul în lucrările mele şi comentează pe seama notelor pe care le dau. Mi s-a părut foarte amuzant prima dată. De multă vreme, însă, am adoptat o altă modalitate de a corecta…pe diagonală…adică un subiect la toate lucrările şi tot aşa. Oamenii nu prea pricep ce fac. Şi tot aşteaptă să dau note…şi, dacă văd că nu fac asta, se plictisesc şi cedează. Reuşesc să corectez foarte bine într-o călătorie cu trenul sau autocarul pentru că atenţia mea nu poate fi distrasă de nimic. Şi uite aşa…văd şi o parte bună în călătoria asta…mai scap de teze.
Odată ajunsă la destinaţie…intervine o altă luptă…cu ispitele culinare. Nu ştiu cum o să fac să scap cu bine şi anul acesta de kilogramele în plus de sărbători. Mai ales că va trebui să ţin şi locul fratelui meu la masă (glumesc). Ar trebui să fac ceva mişcare şi sper să reuşesc. Oricum…e cazul ca după sărbători să mă apuc iar de o dietă ca să-mi reintru în ritm şi formă. Parcă nu mai sunt eu dacă nu mai ţin o dietă :)Bine, bine…ştiu teoria…că ar trebui să mănânc sănătos tot timpul…dar mai am şi eu scăpări…
În fine, Crăciunul pare ratat din punctul meu de vedere…fratele mai anima atmosfera acasă, la ai mei…Teoretic…aş avea mai mult timp de scris pe aici…practic nu o să pot pentru că nu o să am acolo conexiune la internet…nu m-a preocupat niciodată să am...Aşa că...ne reîntâlnim după Crăciun. Până atunci vă doresc vouă un Crăciun fericit alături de cei dragi (în formaţie completă), să vă bucuraţi de căldura şi bucuria din familie!

Everybody’s fine

Filmul ăsta a fost în acord cu spiritul meu de sărbătoare din acest an…adică foarte trist. Mi se pare nu numai cel mai trist film legat de Crăciun, dar şi unul dintre cele mai triste filme pe care le-am văzut…tocmai prin realismul lui.
Câţi dintre noi nu răspundem automat la întrebarea « ce mai faci ? »… « bine »… « şi ai tăi?»… «sunt bine…toată lumea este bine…». Realitatea este cu totul diferită…dar pe cine interesează asta cu adevărat?...întrebarea este pusă, oricum, de complezenţă. Nu te aştepţi ca cineva să-ţi dea un răspuns serios…
Mai grav e când aceleaşi răspunsuri le primeşte şi propria familie. Filmul cu pricina exact asta urmăreşte. Robert de Niro este un tată care şi-a dorit mereu ce e mai bun pentru copiii lui, fiind de multe ori prea exigent cu ei. Mama…funcţiona, ca în multe familii, drept un intermediar între copii şi tatăl prea exigent. Când mama moare…comunicare dintre tată şi copii se rupe, iar el nu înţelege de unde provine scindarea. Copiii nu au curajul să-i spună ce se întâmplă cu adevărat cu ei, din teama de a nu-l dezamăgi sau pentru că pur şi simplu doresc să-l protejeze de adevărurile mult prea dureroase. Impresionante scenele în care, dincolo de imaginea adulţilor, el vede copiii de altădată şi nu numai aceste scene. Sper că aţi văzut sau veţi vedea filmul. Robert de Niro face un rol neobişnuit de uman pentru stilul lui.
M-am regăsit în foarte multe aspecte din acest film. Am plecat de acasă de la 18 ani şi am trecut uneori prin momente foarte grele, pe care, evident, le-am ascuns părinţilor, din dorinţa de a-i proteja. Asemenea personajelor din film, când sunam acasă mă recompuneam şi spuneam că “totul este bine”, mă descurc de minune, îmi merge foarte bine. La fel a făcut şi fratele meu de când e la Londra şi numai eu ştiu prin ce a trecut la început acolo….de fapt, nici măcar eu…că sunt sigură că şi mie mi-a ascuns multe lucruri, ca să nu mă îngrijoreze. La fel aţi făcut probabil mulţi dintre voi…din diverse motive.
Cu adevărat trist însă mi se pare să nu poţi fi tu însuţi nici măcar în faţa propriei familii, care ar trebui să te accepte asa cum eşti, trist mi se pare să nu le poţi spune nici măcar alor tăi adevărul…şi mai trist să te minţi singur…
Deci, dincolo de film…realitatea dură…

Este oficial…iarnă…

Cred că aţi observat că astăzi a căzut prima zăpadă de anul acesta…Ningea de când am plecat de la şcoală, dar am avut ceva treabă prin casă şi când m-am dus la fereastră…am văzut totul alb. Am remarcat că nu am fost aşa încântată ca în alţi ani şi asta m-a întristat puţin. Nu ştiu de ce, dar anul acesta nu prea am spiritul de sărbătoare...o fi de vină criza, care m-a făcut şi pe mine să mai reduc bugetul cheltuielilor sau pur şi simplu blazarea…nu ştiu.
Sau o fi faptul că nu-mi plac iarna, gerul şi cu atât mai puţin Bucureştiul în acest anotimp. Când mă gândesc la mocirla de pe străzi, la blocajele în trafic, la munţii de zăpadă de pe marginea străzii…mă apucă groaza. Sper să nu fie o iarnă atât de grea ca cea de anul trecut, când efectiv mă apuca disperarea când vedeam că iar ninge. Abia se curăţa strada şi se aşternea un alt covor gros de nea. Au fost zile în care am deschis drumul printr-un strat de zăpada ce-mi ajungea până la genunchi. Se pare că nimeni nu mai mersese pe acolo pâna la ora 7 dimineaţa, când treceam eu.
Totuşi, trebuie să recunosc, sărbătorile nu au farmec fără zăpadă şi sper să ajung totuşi sa mă bucur de ea. Mi-amintesc că într-un an ninsese foarte mult de Revelion şi oraşul era de basm pentru că totul, până şi fiecare crenguţă a copacilor, era îmbrăcat în alb. După ora 12 am ieşit pur şi simplu la plimbare să mă bucur de peisajul feeric.
Sper să mai retrăiesc momente de genul ăsta şi sa-mi revină spiritul sărbătorilor…să mă bucur de iarnă. Vă doresc şi vouă acelaşi lucru!

Când ne roade invidia…

M-am gândit să abordez astăzi acest subiect pentru că în ultima vreme am tot auzit prin jurul meu oameni care se văitau că lumea e rea si invidioasă şi că acum criza a scos ce e mai rău din oameni…adică şi mai multă invidie, bârfă, răutate. Eu am crezut mereu că orice situaţie de criză scoate la lumină esenţa oamenilor…şi dacă asta se vede mai mult acum…înseamnă că asta le este esenţa.
Încerc să-mi amintesc dacă am fost vreodată invidioasă pe cineva. Dacă e să iau în consideraţie definiţia de dicţionar “sentiment egoist de părere de rău, de necaz, de ciudă, provocat de succesele sau de situația bună a altuia”, cred că n-am fost niciodată invidioasă. Sincer, nu am avut niciodată vreo părere de rău că unui om îi merge bine, că are succes, că e fericit. Dimpotrivă, am crezut dintotdeauna că dacă oamenii sunt fericiţi, sunt implicit mai buni şi asta înseamnă că si eu pot să trăiesc în pace şi bună înţelegere cu ei.
Nu vreau să fiu în pielea altcuiva, încerc doar să mă simt bine în pielea mea. Evident că mi-aş fi dorit să fiu poate mai înaltă, poate mai slabă, poate mai frumoasă…sau poate mai ştiu eu cum. Fiecare ne dorim ce nu avem…ne dorim mai mult. Însă, niciodată nu m-am uitat cu ciudă după femei mai înalte sau mai frumoase…doar cu admiraţie. Întotdeauna mi-a plăcut frumosul şi dacă văd un om frumos mă uit la el cu admiraţie, cu încântare, nu cu invidie.
Chiar astăzi mi s-a întâmplat la o oră să ramân în admiraţie. Am întors privirea către o copilă…pe care o tot văd de câţiva ani…dar astăzi era la doar un metru de mine şi m-au izbit ochii foarte albaştri, buzele frumos conturate, tenul alb, zâmbetul…efectiv mi-am pierdut şirul ideilor şi am vrut să-i spun pe loc cât e de frumoasă…dar m-am gândit că se şochează clasa. M-a umflat instant şi râsul pentru că mă gândeam că dacă eu rămăsesem în revelaţie, uitându-mă la domnişoara, bărbaţii n-au nicio şansă când văd o femeie frumoasă…cel puţin primul impact e devastator. În acelaşi timp, mi s-a părut aiurea să nu poţi spune unui om că e frumos, fără să te gândeşti că alţii sau chiar el însuşi interpretează greşit.
Mi s-a întâmplat de-a lungul timpului să fiu suspectată că aş fi invidioasă pe femeile mai frumoase decât mine şi din acest motiv să fiu uneori rătăcioasă. Mă distrează acuzaţia asta pentru că dacă ar fi aşa ar trebui să fiu neagră de invidie toată ziua deoarece am în fiecare clasă eleve foarte frumoase, iar unele dintre ele şi foarte deştepte. Pe cele din urmă le apreciez, evident, cel mai mult pentru că frumuseţea dublată de inteligenţă mi se pare combinaţia câştigătoare în viaţă. Să nu uităm, desigur, şi sufletul frumos. Răutatea mea se manifestă doar la nivelul limbajului prin unele observaţii ironice cu care taxez numai comportamentul infatuat sau grobian, în niciun caz însă nu taxez frumuseţea, eleganţa, bunul-gust. Iar cine mă cunoaşte ştie asta.
Nu am fost invidioasă nici pe cei care au o situaţie financiară mai bună, succes în plan social, etc. Am avut elevi care veneau cu Audi la şcoală sau care aveau cine ştie ce haine de firmă, ceasuri, genţi,etc. Neinteresant pentru mine…Niciodată nu am ţinut să am haine de firmă, ci doar bun-gust, cât despre maşină…am spus întodeauna ca este ultimul obiect pe care mi-l voi lua…În Bucureşti mi se pare un chin să conduci o maşină, iar in condiţiile în care fac 10 minute cu metroul până în centru mi se pare stupid să fac de 3 ori mai mult cu maşina. Singura dată când îi simt lipsa este pe vreme rea pentru că nu-mi plac ploaia şi frigul.
În concluzie, nu înţeleg acest sentiment uman, invidia. Nu înţeleg de ce oamenii îşi consumă energia dorindu-şi ce au alţii, în loc să acţioneze pentru a avea ceea ce-şi doresc ei. Nu înţeleg care este beneficiul în a avea ciudă pe reuşita cuiva. Mie mi-e ciudă doar pe ce nu reuşesc eu, mi-e ciudă că nu fac mai mult pentru mine…Invidia mi se pare ceva ce ne ţine pe loc sau ne trage înapoi şi nu ne permite să ne bucurăm de oameni şi de viaţă. În fine, dar asta sunt eu…”nu ştiu alţii cum sunt”…

Ce aţi primit azi?

Azi am reuşit: am făcut un cadou pentru suflet :) Prietena mea cea mai bună îşi aniversează astăzi onomastica şi am vrut să-i fac o surpriză. De multă vreme cadourile noastre nu mai sunt o supriză pentru că, de obicei, ştim ce ne dorim şi chiar spunem…Însă, deşi sunt o fiinţă foarte practică, uneori aş vrea să mai fiu luată prin suprindere…

Asă că m-am gândit să-i fac o mică surpriză pe lângă cadoul « serios » ce va să vină. Ştiam că-şi doreşte de multă vreme o cizmuliţă roşie care se agaţă prin casă pentru cadouri de la Moşu’, aşa că i-am luat una şi i-am pus în ea bomboane de ciocolată. Ştiu, de asemenea, că e mare amatoare de dulciuri şi salivează de câte ori vede ciocolată şi prăjituri. Pentru că noi avem cheile de la casa fiecăreia, mi-am permis să merg la ea acasă şi să-i las cadoul agăţat la vedere, înconjurat de postituri haioase, cu mesaje de suflet. Le-a găsit când s-a întors de la serviciu şi s-a distrat copios. Ea are puterea să se bucure cu adevărat de orice gest frumos şi mai ales de surprize. În alt an am mers tot aşa, pe neaşteptate, la ea şi i-am dus un minibrăduţ pe care l-am împodobit pentru că ştiam că e tristă că nu are brad.

Mi-amintesc că am avut şi eu parte de aşa ceva, dar nu m-am bucurat cum o face ea. Cum se întâmplă de obicei, apreciem cu adevărat ceva doar după ce nu-l mai avem. Când un bărbat din viaţa mea a vrut să-mi facă o surpriză de Moş Nicolae, punându-mi un maimuţoi mic de pluş în ghete, m-am stăpânit să nu fac o grimasă. Nu conta că pe el scria « love », mie mi se părea kitschos şi lipsit de valoare. Dar nu era aşa. Cadourile au valoarea pe care i-o dau cei care le dăruiesc. Contează intenţia cu care au făcut darul ăla, ce au vrut să transmită prin el, iar « primitorii » ar trebui să simtă asta. Dar…ca o altă dovadă că sărbătorile şi-au pierdut dimensiunea spirituală de altădată…nici darurile nu ne mai bucură decât dacă sunt consistente şi sunt exact ce ne-am dorit. De ce nu ne mai mulţumim doar cu bucuria de a primi ceva oferit din inimă? Când am devenit oare atât de mercantili?

Ştiţi vorba aia: nemulţumitului i se ia darul? Ei…asta sunt eu. În dimineaţa asta, prima întrebare pe care mi-au pus-o copiii a fost « doamna, ce aţi primit de la moşu’». Răspuns….pauză. Las’ că nu-i timpul trecut şi vine celălalt moş…mai generos…Moş Crăciun :)

Cadou pentru suflet

Este o vreme câinoasă afară şi cu toate acestea m-am încăpăţânat să ies pentru că, de câteva săptămâni, mă chinui să găsesc cadoul potrivit pentru o persoană care a făcut foarte multe pentru sufletul meu şi nu reuşesc. Orice pare prea puţin şi ştiu că cel mai frumos cadou ar fi ceva făcut, muncit de mine, dar, din păcate nu m-a dăruit Dumnezeu cu vreun talent mai special. Asta e...sper totuşi să am o revelaţie.

Am vrut să fac acelaşi lucru şi pentru prietenii mei dragi şi să le ofer de Crăciun bilete la teatru pentru că ştiu că sunt mari amatori, dar, deşi bat drumul Teatrului Naţional de două săpatămâni, am ratat şi asta pentru că se pare că există un apetit extrordinar pentru teatru în rândul bucureştenilor. Vă vine să credeţi sau nu, sâmbăta trecută la 8 dimineaţa, înainte de deschiderea casieriei, erau peste 60 de persoane la rând. Azi m-am dus pe la prânz pentru că dimineaţa nu am putut şi nu am mai găsit niciun bilet la piesele care mă interesau. Deşi mi-a fost ciudă că am ratat şi cadoul ăsta, m-a bucurat pe de altă parte apentenţa pentru cultură a oamenilor. Poate că este şi singurul mod de evadare pe care şi-l mai permit în vremurile astea.

Am ajuns şi la Târgul de cadouri de la sala Dalles şi acolo, printre obiecte vintage, aroma de cafea şi bomboanele de ciocolată, am simţit pentru prima dată atmosfera de sărbătoare în iarna aceasta.

Afară însă nu prea pare a fi iarnă, ci mai degrabă o toamnă bacoviană. A fost o luptă sa ajung la destinaţie, iar când m-am întors acasă umbrela a fost numai bună de aruncat în coşul de gunoi. Nu-mi place iarna…sunt clar o fiinţă solară, dar între vremea de azi şi zăpadă…prefer parcă o ninsoare ca-n poveşti…

Astăzi nu am găsit cadoul potrivit…vreau un cadou pentru suflet şi se pare că asta e cel mai greu de găsit în ziua de azi...

La mulţi ani, române!

E posibil să nu mai mişte pe nimeni urarea asta. Cine mai are azi sentimentul conştiinţei naţionale, al mândriei că este român? Câţi dintre tinerii de azi ştiu măcar ce sărbătorim pe 1 Decembrie? S-a înfăptuit Unirea atunci, dar care Unire?

A nu se înţelege de aici că mă erijez în atoateştiutoarea ce condamnă ignoranţa « tineretului din ziua de azi ». Nuuu. Nici pe departe. Pentru că şi cunoştinţele mele de istorie sunt înaintate « până la piciorul broaştei », cum spunea Creangă. Cel puţin…până de curând…am trăit şi eu într-o ignoranţă « istorică »…Lucrez însă la asta şi citesc atât cât îmi permite timpul cărţi de istorie şi de cultură a secolelor anterioare prin care încerc să recuperez trecutul. Dacă în şcoală puteam să dau vina pe profesorul de istorie care nu a ştiut să ne atragă, să ne prezinte informaţia de aşa manieră încât să o reţinem şi să ne facă mai ales să ne dorim să aflăm mai multe, acum nu mai am nicio scuză. Acum am capacitatea de a-mi selecta singură informaţia, am instrumentele, dar îmi lipseşte timpul, din păcate. Nici asta nu mai poate fi însă o scuză. Pentru cultura noastră trebuie să ne facem timp…E singura formă de rezistenţă împotriva prostiei, delăsării, penibilului care ne sufocă în ultima vreme.

Se spune că întotdeauna merităm ceea ce ni se întâmplă, că cei care se află în fruntea ţării ne reprezintă, fie că ne place sau nu acest lucru. Să ne gândim puţin ce figuri istorice există în trecutul nostru, personaje deja mitizate şi ce figuri populează fauna politică a prezentului. Credeţi că este întâmplătoare această involuţie? Credeţi că au ajuns acolo fără ajutorul nostru ? Credeţi că nu ne reprezintă? Ba da...ei reprezintă exact gradul nostru de cultură, de civilizaţie, de conştiinţă naţională, de onestitate, etc.

Îmi revin în minte versurile lui Eminescu prin care el compară trecutul cu prezentul decadent : « De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;/ Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii... » Recitiţi « Scrisoarea III », macar partea a II-a, pentru a vedea cât este de actual Eminescu…

Nu uitaţi nimic nu este întâmplător…şi tot ceea ce trăim, merităm…O să revin cu o altă postarea despre asta…Deocamdată, 1 Decembrie înseamnă pentru români o zi liberă, petrecere, relaxare. Distracţie plăcută, deci!