A trecut Dragobetele şi a venit peste noi o altă sărbătoare care şi-a păstrat mai mult sau mai puţin valoarea tradiţională şi a devenit mai degrabă comercială. Toată lumea este într-o goană după mărţişoare, prea puţini îi mai cunosc semnificaţia. Nu o să vă fac acum vreo istorie a mărţişorului pentru că e plin internetul de legende…Prefer să vorbesc mai degrabă despre semnificaţia acestei sărbători pentru mine.
Mi-amintesc că în şcoala generală mărţisorul era un semn al popularităţii de care te bucurai în rândul colegilor. Dacă primeai mai multe mărţişoare, asta însemna că te bucurai de simpatia/respectul colegilor de clasă şi erai o colegă populară. Era un adevărat motiv de mândrie să etalezi punga de mărţişoare pe care ai primit-o sau pieptul plin, după caz, chiar dacă valoarea lor era modică faţă de ceea ce se dăruieşte astăzi. Inutil de spus că făceam şi o lungă coadă la catedra tuturor profesoarelor, fie că ne erau dragi, fie că nu. În mintea noastră era că mai ales «doamnele» trebuie să primească mărţişoare.
Ceea ce mi se pare amuzant este că mulţi dintre cei care au apucat aceste vremuri cred că şi astăzi «doamnele» pleacă de la şcoală încărcate de mărţişoare şi de flori. Poate în unele cazuri o fi aşa, mai ales dacă e vorba de doamnele învăţătoare, de care copiii sunt în general mai ataşaţi. Pe măsură ce înaintează însă în vârstă, copiii se detaşează total de această sărbătoare (şi de «doamne») şi nu-i mai resimt semnificaţia. Îmi vine în minte un an în care primisem foarte multe flori de la o clasă la care eram dirigintă (care începuse să mă iubească prin clasa a XII-a, că până atunci ne războisem) şi plecasem de la şcoală cu braţul plin de flori – un sentiment foarte frumos. Iar lumea pe stradă comenta: «iată ce înseamnă să fii doamna învăţătoare – primeşti multe flori». Deci, toată lumea ştie că învăţătoarele primesc multe flori, nu profele. Asta m-a facut să mă simt şi mai bine…eu eram excepţia – o profă care primea flori.
În ultimii ani nu mi s-a mai întâmplat asta, dar nu pot să spun că resimt vreo nostalgie. Pentru că atunci când am primit ceva, am ştiut că a fost dăruit din suflet. Am avut momente în care am vrut să refuz o floare sau un mărţisor oferit de un elev care nu consideram că mă respectă şi, prin urmare, floarea sau mărţişorul oferit(ă) mi se părea o jignire. Dar am zis că nu e cazul să fac o scenă într-o zi de sărbătoare. Pe măsură ce trece timpul cred însă că unii merită această scenă cu prisosinţă.
Din punctul meu de vedere, nimic nu compensează atitudinea lor faţă de mine la oră şi în relaţia interumană care se leagă între noi pe parcursul celor 4 ani în care le sunt profă. Modul în care unii dintre ei mă privesc face cât toate mărţişoarele din lume, iar ăsta este un lucru pe care foarte puţini îl pricep. Privirea lor îmi spune tot ce vreau să ştiu şi îmi dă o stare de bine, de mulţumire, de împăcare permanente, nu doar pentru o singură zi de primăvară. Astăzi am primit primul mărţişor şi prima floare de la doi copii pe care îi iubesc foarte mult şi ăsta e, zic eu, un semn bun. Darurile făcute din inimă merg direct la inimă. Pe de altă parte, în cazul unora, comportamentul grobian sau lipsit de maturitate nu poate fi şters nici de toate mărţişoarele, florile, cadourile…şi aş prefera sa nu le mai primesc deloc.
Ca de fiecare dată, o să respect tradiţia şi o să-mi pun mâine la mână un şnur roşu/alb pe care o să-l port până la sfârşitul lunii sau până văd primul pom/tandafir înflorit în care o să-l agăţ, ca să-mi poarte noroc. O să aleg un domn care să-l lege la mână, conform tradiţiei, şi dacă nu e iubitul, cum obişnuiesc, poate să fie un elev care mi-e drag. Pentru mine şnurul ăla este un simbol al primăverii în care m-am născut, al vieţii, al luminii şi al căldurii soarelui pe care o iubesc atât de mult. Este semn că s-a dus iarna (pe care n-o iubesc deloc) şi că a venit «un anotim, un an, un timp»…în care totul este posibil…O primăvară frumoasă vă doresc tuturor!
Mi-amintesc că în şcoala generală mărţisorul era un semn al popularităţii de care te bucurai în rândul colegilor. Dacă primeai mai multe mărţişoare, asta însemna că te bucurai de simpatia/respectul colegilor de clasă şi erai o colegă populară. Era un adevărat motiv de mândrie să etalezi punga de mărţişoare pe care ai primit-o sau pieptul plin, după caz, chiar dacă valoarea lor era modică faţă de ceea ce se dăruieşte astăzi. Inutil de spus că făceam şi o lungă coadă la catedra tuturor profesoarelor, fie că ne erau dragi, fie că nu. În mintea noastră era că mai ales «doamnele» trebuie să primească mărţişoare.
Ceea ce mi se pare amuzant este că mulţi dintre cei care au apucat aceste vremuri cred că şi astăzi «doamnele» pleacă de la şcoală încărcate de mărţişoare şi de flori. Poate în unele cazuri o fi aşa, mai ales dacă e vorba de doamnele învăţătoare, de care copiii sunt în general mai ataşaţi. Pe măsură ce înaintează însă în vârstă, copiii se detaşează total de această sărbătoare (şi de «doamne») şi nu-i mai resimt semnificaţia. Îmi vine în minte un an în care primisem foarte multe flori de la o clasă la care eram dirigintă (care începuse să mă iubească prin clasa a XII-a, că până atunci ne războisem) şi plecasem de la şcoală cu braţul plin de flori – un sentiment foarte frumos. Iar lumea pe stradă comenta: «iată ce înseamnă să fii doamna învăţătoare – primeşti multe flori». Deci, toată lumea ştie că învăţătoarele primesc multe flori, nu profele. Asta m-a facut să mă simt şi mai bine…eu eram excepţia – o profă care primea flori.
În ultimii ani nu mi s-a mai întâmplat asta, dar nu pot să spun că resimt vreo nostalgie. Pentru că atunci când am primit ceva, am ştiut că a fost dăruit din suflet. Am avut momente în care am vrut să refuz o floare sau un mărţisor oferit de un elev care nu consideram că mă respectă şi, prin urmare, floarea sau mărţişorul oferit(ă) mi se părea o jignire. Dar am zis că nu e cazul să fac o scenă într-o zi de sărbătoare. Pe măsură ce trece timpul cred însă că unii merită această scenă cu prisosinţă.
Din punctul meu de vedere, nimic nu compensează atitudinea lor faţă de mine la oră şi în relaţia interumană care se leagă între noi pe parcursul celor 4 ani în care le sunt profă. Modul în care unii dintre ei mă privesc face cât toate mărţişoarele din lume, iar ăsta este un lucru pe care foarte puţini îl pricep. Privirea lor îmi spune tot ce vreau să ştiu şi îmi dă o stare de bine, de mulţumire, de împăcare permanente, nu doar pentru o singură zi de primăvară. Astăzi am primit primul mărţişor şi prima floare de la doi copii pe care îi iubesc foarte mult şi ăsta e, zic eu, un semn bun. Darurile făcute din inimă merg direct la inimă. Pe de altă parte, în cazul unora, comportamentul grobian sau lipsit de maturitate nu poate fi şters nici de toate mărţişoarele, florile, cadourile…şi aş prefera sa nu le mai primesc deloc.
Ca de fiecare dată, o să respect tradiţia şi o să-mi pun mâine la mână un şnur roşu/alb pe care o să-l port până la sfârşitul lunii sau până văd primul pom/tandafir înflorit în care o să-l agăţ, ca să-mi poarte noroc. O să aleg un domn care să-l lege la mână, conform tradiţiei, şi dacă nu e iubitul, cum obişnuiesc, poate să fie un elev care mi-e drag. Pentru mine şnurul ăla este un simbol al primăverii în care m-am născut, al vieţii, al luminii şi al căldurii soarelui pe care o iubesc atât de mult. Este semn că s-a dus iarna (pe care n-o iubesc deloc) şi că a venit «un anotim, un an, un timp»…în care totul este posibil…O primăvară frumoasă vă doresc tuturor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu