Bănuiesc că aţi auzit melodia celor Vunk – “Vreau o ţară ca afară”. Mai mult, din câte am înţeles, cei din formaţie au pornit o adevărată campanie socială prin care susţin mesajul melodiei. Am ascultat şi eu textul şi, sincer, nu mi s-a părut tocmai complex. Ian’ ascultaţi şi voi:
Mă rog…pentru o melodie e probabil destul… În afară de titlul care se repetă, am reţinut că ne dorim: şcoli, şosele, spitale ca afară, bani în buzunare şi o ţară zâmbitoare. Na că făcui şi o rimă. Acu’ mă apuc de făcut texte pentru melodii :)Înţeleg mesajul celor de la Vunk, dar nu prea empatizez cu el. Nu ştiu de ce m-am săturat de comparaţia asta permanentă cu ce se întâmplă « afară » şi nu înţeleg de ce nu putem fi noi exact aşa cum suntem, cu unele mici îmbunăţăţiri.
Iar îmbunătăţirile pornesc de la fiecare dintre noi…nu cred în chestiuni impuse «de sus». Putem începe cu ceva foarte simplu…să încercăm să ne aruncăm gunoiul la coş pe stradă, să nu mai urlăm unii la alţii în mijloacele de transport, să încercăm să ne facem datoria cum se cuvine, acolo unde suntem, nu gândindu-ne doar la bani (că nu ne ajung oricum niciodată), ci şi la cei pe care îi servim şi care nu au nicio vină, etc…
Cred că-i o veche meteahnă de-a noastră…aceea de a ne uita mereu în ograda vecinului şi eventual de a-l invidia. Nu ne ajunge că avem familie, copii, dacă vecinul are amantă…ne vin şi nouă idei…Pentru că, din păcate, nu avem întotdeauna inteligenţa de a selecta şi de lua doar lucrurile bune «de afară» sau de la ceilalţi…
De câte ori aud pe cineva comparând situaţia de la noi cu cea de « afară » îmi vine în minte replica lui Caţavencu: «Nu voi, stimabile, să ştiu de Europa d-tale, eu voi să ştiu de România mea şi numai de România ... » („O scrisoare pierdută", 1884, Actul III, scena 3). Nu este el, Caragiale, nemuritor?
Citeam în ziar că astăzi nimeni nu a sărbătorit împlinirea a 159 de ani de la naşterea lui I.L. Caragiale (e adevărat că data naşterii e incertă). Dintre cei intervievaţi, unii considerau că românul nu-l sărbătoreşte pe Caragiale pentru că dramaturgul etalează micile-mari mizerii ale sufletelor noastre chinuite, alţii au spus că tot românul e enervat că nu reuşim să ieşim din felul cum ne-a zugrăvit Caragiale. Poate câte puţin din toate…sau poate că I.L. Caragiale nu are nevoie să fie comemorat, sărbătorit pentru că este omniprezent, este încă foarte viu. Mi s-a întâmplat foarte des să aud în jurul meu spunându-se: «Dacă ar trăi Caragiale…ce subiecte ar mai avea… ». Aşa că oamenii îl comemorează zilnic pe Caragiale, pomenindu-i numele…sper că unii îl mai şi citesc sau recitesc. Eu îi ştiu unele texte aproape pe de rost, dar nu încetez să mă amuz de câte ori le recitesc. Puţini scriitori au acest efect asupra mea. De aceea, cred că dincolo de toate clişeele specifice cu aceste ocazii, trebuie să spun că I. L. Caragiale este nemuritor. Deci, astăzi, de ziua lui Caragiale, "Să citim textele lui amare şi să păstrăm un minut de tristeţe naţională că, fir'ar să fie, nici anu' ăsta n-am fost mai buni... ."
Mă rog…pentru o melodie e probabil destul… În afară de titlul care se repetă, am reţinut că ne dorim: şcoli, şosele, spitale ca afară, bani în buzunare şi o ţară zâmbitoare. Na că făcui şi o rimă. Acu’ mă apuc de făcut texte pentru melodii :)Înţeleg mesajul celor de la Vunk, dar nu prea empatizez cu el. Nu ştiu de ce m-am săturat de comparaţia asta permanentă cu ce se întâmplă « afară » şi nu înţeleg de ce nu putem fi noi exact aşa cum suntem, cu unele mici îmbunăţăţiri.
Iar îmbunătăţirile pornesc de la fiecare dintre noi…nu cred în chestiuni impuse «de sus». Putem începe cu ceva foarte simplu…să încercăm să ne aruncăm gunoiul la coş pe stradă, să nu mai urlăm unii la alţii în mijloacele de transport, să încercăm să ne facem datoria cum se cuvine, acolo unde suntem, nu gândindu-ne doar la bani (că nu ne ajung oricum niciodată), ci şi la cei pe care îi servim şi care nu au nicio vină, etc…
Cred că-i o veche meteahnă de-a noastră…aceea de a ne uita mereu în ograda vecinului şi eventual de a-l invidia. Nu ne ajunge că avem familie, copii, dacă vecinul are amantă…ne vin şi nouă idei…Pentru că, din păcate, nu avem întotdeauna inteligenţa de a selecta şi de lua doar lucrurile bune «de afară» sau de la ceilalţi…
De câte ori aud pe cineva comparând situaţia de la noi cu cea de « afară » îmi vine în minte replica lui Caţavencu: «Nu voi, stimabile, să ştiu de Europa d-tale, eu voi să ştiu de România mea şi numai de România ... » („O scrisoare pierdută", 1884, Actul III, scena 3). Nu este el, Caragiale, nemuritor?
Citeam în ziar că astăzi nimeni nu a sărbătorit împlinirea a 159 de ani de la naşterea lui I.L. Caragiale (e adevărat că data naşterii e incertă). Dintre cei intervievaţi, unii considerau că românul nu-l sărbătoreşte pe Caragiale pentru că dramaturgul etalează micile-mari mizerii ale sufletelor noastre chinuite, alţii au spus că tot românul e enervat că nu reuşim să ieşim din felul cum ne-a zugrăvit Caragiale. Poate câte puţin din toate…sau poate că I.L. Caragiale nu are nevoie să fie comemorat, sărbătorit pentru că este omniprezent, este încă foarte viu. Mi s-a întâmplat foarte des să aud în jurul meu spunându-se: «Dacă ar trăi Caragiale…ce subiecte ar mai avea… ». Aşa că oamenii îl comemorează zilnic pe Caragiale, pomenindu-i numele…sper că unii îl mai şi citesc sau recitesc. Eu îi ştiu unele texte aproape pe de rost, dar nu încetez să mă amuz de câte ori le recitesc. Puţini scriitori au acest efect asupra mea. De aceea, cred că dincolo de toate clişeele specifice cu aceste ocazii, trebuie să spun că I. L. Caragiale este nemuritor. Deci, astăzi, de ziua lui Caragiale, "Să citim textele lui amare şi să păstrăm un minut de tristeţe naţională că, fir'ar să fie, nici anu' ăsta n-am fost mai buni... ."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu