Am neglijat şi săptămâna asta să postez pe blog pentru că deja nu mai fac faţă cu toate cele de făcut pentru şcoală. Probabil că v-am plicitist deja cu asta, dar, din păcate este adevărat. Pe lângă orele propriu-zise, peste o sută de lucrări…, săptămâna asta am mai avut şi repetiţii pentru teatru.
Da, sunt într-un liceu plin de talente artistice….unele veritabile, altele doar cu pretenţii. Cu toate ocaziile reale sau improvizate, se fac spectacole şi manifestări « culturale ». De data asta a fost spectacol de Dragobete. Până acum nu am fost implicată în organizare şi am privit totul oarecum detaşat şi cu indulgenţă pentru că ştiu câtă muncă stă în spatele acestor momente, fie ele mai mult sau mai puţin reuşite. Ceea ce m-a uimit de însă în timpul pregătirilor ăstora a fost ambiţia unora de a apărea cu orice preţ pe scenă, deşi li se spunea că momentul nu merge, că nu se potriveşte cu tema spectacolului, etc…orice ca să-i facă sa dea înapoi…dar nimic.
Mă tot gândesc de ce. Că ştiu că la vârsta lor aveam mult mai mult simţ autocritic, îmi conştientizam valoarea, limitele şi nu mi-aş fi permis pentru nimic în lume să mă dau în spectacol, să mă fac de râs. Copiii ăştia ar fi făcut orice doar ca să fie pe scenă. O fi bine să crezi în forţele tale însă nu cred că e bine să te autoiluzionezi…
Dar ceea ce m-a uimit cel mai tare a fost că până şi cei mai penibili şi-au găsit publicul lor. Nu am reuşit să disting dacă cei din sală aplaudau « la mişto » sau unora chiar le plăcea, dar «interpreţii» au plecat fericiţi şi convinşi că sunt talentaţi şi adulaţi de public.
Ce am învăţat de aici? Că indiferent de cât de penibili or fi unii « artişti » toţi îşi găsesc «admiratori» sau public ţintă…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu