Cine nu s-a confruntat cu ea? Pentru mine…a fost cu adevărat o obsesie…din adolescenţă…de când am început să am o problemă cu kilogramele. Nu ştiu ce naiba s-a întâmplat ca eram slabă…şi deodată la 14 ani…mă trezesc cu 10 kilograme în plus…iar în anul următor…am mai luat 10kg. Am fost îngrozită…aveam nişte haine uriaşe…mă simţeam hidoasă…sufeream de câte ori trebuia să mă duc la vreo petrecere. Îmi dezvoltasem şi un fel de autoironie…ca masură de precauţie…ca nimeni să nu mai simtă nevoia să comenteze nimic despre mine…din moment ce o făceam eu deja…
Privită ca epocă încheiată, însă, perioada aceea are farmecul ei. Nu pot să nu mă gândesc că dacă nu aş fi avut problema asta în adolescenţa nu aş fi avut profunzimea de acum. E adevărat că la petreceri nu prea dansam…dar asta mi-a dat prilejul să cunosc oamenii. Nu stăteam smerită şi cu capul în jos, ci urmăream foarte atent tot ce se întâmplă în jurul meu. Aşa am ajuns să observ imediat când cineva plăcea pe altcineva, să observ limbajul trupului, să ştiu ce înseamnă fiecare gest, fiecare mişcare, fiecare privire. Întâi am spus prietenei celei mai bune ce observasem…şi, desigur, a fost şocată când toate previziunile mele s-au adeverit. În scurt timp, mi s-a dus vestea…şi după o petrecere toată lumea venea la mine să mă întrebe cine pe cine place. Uneori nu mă rezumam doar la atât…mai dădeam si sfaturi. Au început colegii să vină la mine ca la Mekka. Fără glumă…făceam programări...le ascultam problemele şi le spuneam ce cred eu. Toţi mă sfătuiau să mă fac psiholog…nu m-am făcut, dar am rămas pasionată de domeniu şi am început să şi citesc despre asta…Mă gândesc că toată acea perioadă în care am conversat cu zeci de colegi, le-am ascultat poveştile, experienţele de viaţă a cotribuit covârşitor la experienţa mea de viaţă şi la maturizarea mea. Nu s-ar fi întâmplat acelaşi lucru dacă aş fi fost frumoasă şi preocupată toata ziua să mă privesc în oglindă. Aş fi cunoscut doar câţiva baieţaşi superficiali şi mândri să aibă lângă ei o « păpuşică ».
Mai târziu, în facultate, istoria s-a repetat. Aici însă conversaţiile erau la un alt nivel. Spuneam uneori că ajungem la « orgasm lingvistic ». Acum au început să apară şi informaţiile despre alimentaţia sănătoasă. În liceu încercasem din răsputeri să scap de kilogramele nedorite, prin tot soiul de metode nesănătoase…de înfometare...începând cu o cură de fructe şi terminând cu celebra supă de varză. Nu rămăsese nimic neîncercat pentu că ambiţia nu mi-a lipsit niciodată. Însă când am început cu adevărat să mă informez…au început să apară şi rezultatele…si lumea să nu mai mă recunoască după o vreme.
Astăzi să zicem că ma apropii destul de mult de ceea ce mi-am dorit…dar cu ce preţ ? Mă uitam la vechile fotografii, în care eram puţin mai plinuţă…şi faţa mea radia de sănătate: aveam un păr cât o căpiţă, lung şi bogat, unghii foarte lungi şi foarte sănătoase, un ten impecabil şi un zâmbet ce mustea de viaţă. După ce am slăbit: imunitatea organismului meu a fost la un moment dat la limită…părul cădea fără încetare, unghiile se rupeau şi se exfoliau, am devenit foarte friguroasă (doctorii mi-au spus că organismul, şocat de atâtea privaţiuni, îşi conservă orice urmă de energie şi nu mai produce căldură), am făcut şi acnee…eu care n-am avut niciodată probleme cu tenul (diagnosticul doctorului, « acnee târzie » m-a facut să pufnesc în râs).
Toate acestea puteau fi evitate dacă nu-mi biciuiam şi nu-mi uram atât de mult corpul. Dacă eram puţin atentă la semnalele lui…aş fi înţeles când să ma opresc. La un moment dat ar fi trebuit să mă opresc…să-i dau o pauză să respire.
Frumuseţea este în ochii privitorului şi ăsta nu e un clişeu. Eu l-am trăit pe pielea mea…toată adolescenţa am fost complexată că am un posterior prea mare…am purtat tricouri şi cămăşi lungi care mă acopereau. Ulterior, nu a existat bărbat care să mă fi cunoscut şi să nu fi zis că-i place această parte a corpului meu. Tot n-a contat pentru că mă gândeam că ei vor doar să mă linguşească…m-am dus la un chirurg plastician ca să mi-l micşoreze…iar omul a zis că sunt nebună şi că am un fund perfect, că toţi bărbaţii adoră aşa ceva şi mi-a zis că el nu-l strică…şi n-a vrut să-l opereze. Asta a fost o opinie obiectivă a unui specialist…şi a contat destul de mult. Mi-au trebuit 20 de ani să înţeleg că ceea ce eu consideram deformat este de fapt atuul meu.
Astăzi…am ajuns la un echilibru…fizic şi psihic…Am studiat mult şi am aflat cât de important este să trăieşti în armonie cu trupul tău şi să-l asculţi…Civilizaţii primitive faţa de noi, care ne considerăm evoluaţi, aveau un ritual de îngrijire a corpului numit « puja », prin care îşi răsfăţau corpul cu tot ce le dădea natura mai bun. Iar noi îl maltratăm cu tot ce putem…şi-l ignorăm…
Asta e morala comentariului meu de astăzi…oricât de mare ar fi obsesia corpului perfect…nu uitaţi că nu există aşa ceva. Corpul trebuie sa fie în armonie doar cu ce simţiţi voi…atât. Restul nu contează. Am ajuns să nu mă mai raportez la standardele de frumuseţe care sunt impuse acum…pentru că ele sunt exterioare mie. Desigur, sunt momente în care regret ca nu sunt mai înaltă, că nu am picioare lungi şi subţiri, dar dacă m-aş raporta numai la asta, ar însemna să fiu veşnic nefericită, ceea ce nu-mi doresc. Am făcut pace cu trupul meu…şi atunci el nu s-a mai revoltat…toate semnele de boală s-au dus, sunt sănătoasă şi veselă. Şi apoi câţi oameni pot spune ca mine…ca arată la 34 de ani mai bine ca la 20 ?
Am aflat că există foarte puţini oameni care privesc realitatea în mod obiectiv. Majoritatea te privesc prin prisma temerilor şi aşteptărilor proprii. Spre exemplu, bărbaţii superficiali privesc femeia ca pe un accesoriu si sunt măguliţi în orgoliul propriu când au lângă ei un exemplar vânat de toţi, bărbaţii copilăroşi caută în femei o mamă şi te întreabă de la prima conversaţie daca ştii să faci ciorbă, obsedaţii sexual nu vor să ştie decât cât de departe eşti în stare sa ajungi în pat şi lista poate continua. Băbatul matur va şti să te privească exact aşa cum eşti şi să vadă frumosul din tine…dincolo de dimensiunile aşa-zis perfecte…
Privită ca epocă încheiată, însă, perioada aceea are farmecul ei. Nu pot să nu mă gândesc că dacă nu aş fi avut problema asta în adolescenţa nu aş fi avut profunzimea de acum. E adevărat că la petreceri nu prea dansam…dar asta mi-a dat prilejul să cunosc oamenii. Nu stăteam smerită şi cu capul în jos, ci urmăream foarte atent tot ce se întâmplă în jurul meu. Aşa am ajuns să observ imediat când cineva plăcea pe altcineva, să observ limbajul trupului, să ştiu ce înseamnă fiecare gest, fiecare mişcare, fiecare privire. Întâi am spus prietenei celei mai bune ce observasem…şi, desigur, a fost şocată când toate previziunile mele s-au adeverit. În scurt timp, mi s-a dus vestea…şi după o petrecere toată lumea venea la mine să mă întrebe cine pe cine place. Uneori nu mă rezumam doar la atât…mai dădeam si sfaturi. Au început colegii să vină la mine ca la Mekka. Fără glumă…făceam programări...le ascultam problemele şi le spuneam ce cred eu. Toţi mă sfătuiau să mă fac psiholog…nu m-am făcut, dar am rămas pasionată de domeniu şi am început să şi citesc despre asta…Mă gândesc că toată acea perioadă în care am conversat cu zeci de colegi, le-am ascultat poveştile, experienţele de viaţă a cotribuit covârşitor la experienţa mea de viaţă şi la maturizarea mea. Nu s-ar fi întâmplat acelaşi lucru dacă aş fi fost frumoasă şi preocupată toata ziua să mă privesc în oglindă. Aş fi cunoscut doar câţiva baieţaşi superficiali şi mândri să aibă lângă ei o « păpuşică ».
Mai târziu, în facultate, istoria s-a repetat. Aici însă conversaţiile erau la un alt nivel. Spuneam uneori că ajungem la « orgasm lingvistic ». Acum au început să apară şi informaţiile despre alimentaţia sănătoasă. În liceu încercasem din răsputeri să scap de kilogramele nedorite, prin tot soiul de metode nesănătoase…de înfometare...începând cu o cură de fructe şi terminând cu celebra supă de varză. Nu rămăsese nimic neîncercat pentu că ambiţia nu mi-a lipsit niciodată. Însă când am început cu adevărat să mă informez…au început să apară şi rezultatele…si lumea să nu mai mă recunoască după o vreme.
Astăzi să zicem că ma apropii destul de mult de ceea ce mi-am dorit…dar cu ce preţ ? Mă uitam la vechile fotografii, în care eram puţin mai plinuţă…şi faţa mea radia de sănătate: aveam un păr cât o căpiţă, lung şi bogat, unghii foarte lungi şi foarte sănătoase, un ten impecabil şi un zâmbet ce mustea de viaţă. După ce am slăbit: imunitatea organismului meu a fost la un moment dat la limită…părul cădea fără încetare, unghiile se rupeau şi se exfoliau, am devenit foarte friguroasă (doctorii mi-au spus că organismul, şocat de atâtea privaţiuni, îşi conservă orice urmă de energie şi nu mai produce căldură), am făcut şi acnee…eu care n-am avut niciodată probleme cu tenul (diagnosticul doctorului, « acnee târzie » m-a facut să pufnesc în râs).
Toate acestea puteau fi evitate dacă nu-mi biciuiam şi nu-mi uram atât de mult corpul. Dacă eram puţin atentă la semnalele lui…aş fi înţeles când să ma opresc. La un moment dat ar fi trebuit să mă opresc…să-i dau o pauză să respire.
Frumuseţea este în ochii privitorului şi ăsta nu e un clişeu. Eu l-am trăit pe pielea mea…toată adolescenţa am fost complexată că am un posterior prea mare…am purtat tricouri şi cămăşi lungi care mă acopereau. Ulterior, nu a existat bărbat care să mă fi cunoscut şi să nu fi zis că-i place această parte a corpului meu. Tot n-a contat pentru că mă gândeam că ei vor doar să mă linguşească…m-am dus la un chirurg plastician ca să mi-l micşoreze…iar omul a zis că sunt nebună şi că am un fund perfect, că toţi bărbaţii adoră aşa ceva şi mi-a zis că el nu-l strică…şi n-a vrut să-l opereze. Asta a fost o opinie obiectivă a unui specialist…şi a contat destul de mult. Mi-au trebuit 20 de ani să înţeleg că ceea ce eu consideram deformat este de fapt atuul meu.
Astăzi…am ajuns la un echilibru…fizic şi psihic…Am studiat mult şi am aflat cât de important este să trăieşti în armonie cu trupul tău şi să-l asculţi…Civilizaţii primitive faţa de noi, care ne considerăm evoluaţi, aveau un ritual de îngrijire a corpului numit « puja », prin care îşi răsfăţau corpul cu tot ce le dădea natura mai bun. Iar noi îl maltratăm cu tot ce putem…şi-l ignorăm…
Asta e morala comentariului meu de astăzi…oricât de mare ar fi obsesia corpului perfect…nu uitaţi că nu există aşa ceva. Corpul trebuie sa fie în armonie doar cu ce simţiţi voi…atât. Restul nu contează. Am ajuns să nu mă mai raportez la standardele de frumuseţe care sunt impuse acum…pentru că ele sunt exterioare mie. Desigur, sunt momente în care regret ca nu sunt mai înaltă, că nu am picioare lungi şi subţiri, dar dacă m-aş raporta numai la asta, ar însemna să fiu veşnic nefericită, ceea ce nu-mi doresc. Am făcut pace cu trupul meu…şi atunci el nu s-a mai revoltat…toate semnele de boală s-au dus, sunt sănătoasă şi veselă. Şi apoi câţi oameni pot spune ca mine…ca arată la 34 de ani mai bine ca la 20 ?
Am aflat că există foarte puţini oameni care privesc realitatea în mod obiectiv. Majoritatea te privesc prin prisma temerilor şi aşteptărilor proprii. Spre exemplu, bărbaţii superficiali privesc femeia ca pe un accesoriu si sunt măguliţi în orgoliul propriu când au lângă ei un exemplar vânat de toţi, bărbaţii copilăroşi caută în femei o mamă şi te întreabă de la prima conversaţie daca ştii să faci ciorbă, obsedaţii sexual nu vor să ştie decât cât de departe eşti în stare sa ajungi în pat şi lista poate continua. Băbatul matur va şti să te privească exact aşa cum eşti şi să vadă frumosul din tine…dincolo de dimensiunile aşa-zis perfecte…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu