O ţară de oameni trişti

Călătoresc mult cu metroul…şi prin natura mijlocului de transport stau faţă în faţa cu mulţi oameni zilnic. Ca de obicei, profit de asta încercând să studiez feţele lor şi să-i “citesc” pe cât posibil. Sunt de toate categoriile: simpli muncitori cu feţele brăzdate de riduri şi cu degetele pline de bătături, femei la 30-40 de ani, îmbătrânite înainte de vreme, tinere domnişoare care lucrează probabil prin bănci şi, având ţinută obligatorie, poartă ciorapi şi pantofi pe căldurile astea, îndragostiţi care se sărută zgomotos, tineri care încearcă să se izoleze de cei din jur, ascultând muzica la maximum în căşti, încât pot să mă delectez şi eu făra să-mi sparg timpanele însă, « cititorii » cărţilor din colecţia « Adevărul « sau « Cotidianul », iar în sesiune de cursuri, bunici cu copii ce se întorc de la grădiniţă sau de la şcoală, etc. Oameni de toate felurile şi de toate categoriile sociale.
Ce au în comun toţi ? În ultima vreme sunt din ce în ce mai trişti, obosiţi, adormiţi. Nimeni nu mai pare a avea chef de viaţă. Or fi de vină măsurile luate relativ recent de guvernul Boc, creşterea preţurilor, scăderea veniturilor, vremea capricioasă de afară (azi a plouat cu soare), bugetul redus sau, după caz, inexistent de vacanţă…însă oamenii îmi par din ce în ce mai trişti. Mai mult ca niciodată…mi se părea astăzi în metrou o atmosferă apăsătoare, de înmormântare, unii oameni îşi ţineau capetele plecate, împovăraţi de griji, gânduri şi de nevoi…Plecasem de acasă destul de veselă şi bine-dispusă, dar atmosfera asta m-a copleşit. Mi-am dat seama ca dacă o să avem toţi atitudinea asta…greu mai ieşim din starea în care ne aflăm…
Ies la suprafaţă…soare arzător. Mă îmbrăcasem corespunzător în portocaliu şi bej şi aveam o pălăriuţa haioasă pe cap. Îmi iese în cale un tânăr domn care se uită drept în ochii mei şi-mi arunca un zâmbet molipsitor, amuzat probabil de culorile vesele şi de pălărioara haioasă (zise ea modestă). Dacă până acum aş fi plecat privirea şi aş fi grăbit pasul (ca o speriată de bombe ce eram), acum i-am întors zâmbetul din toată inima. După atmosfera deprimantă din metrou, parcă mi-a luminat ziua. Ne-am văzut fiecare de drum, bineînţeles, dar zâmbetul acela mi-a redat tonusul pentru toata ziua.
Există, desigur, şi excepţii la ceea ce v-am spus despre tristeţea oamenilor de la metrou. La întoarcerea spre casă, domina aceeaşi atmosferă copleşitoare, însă la un moment dat aud nişte chicoteli. Întorc privirea ca să văd sursa veseliei şi mă oripilez instant: pe două spre trei scaune se lăţea un cuplu de tineri îndrăgostiţi. Ea avea mâinile cât coapsele mele, mai multe şiruri de grăsime care se vedeau pe omoplaţi, burtă, şolduri, etc, cu pielea neagră care se cojea…El…ceva mai « slăbuţ », doar 2-3 rânduri de burţi o ciupea pe ea de « burtică », în timp ce ea chicotea superîncântată şi-i spunea să înceteze: « Hai, măi guriţă, potoleşte-te». Vorbele astea de alint din gura ei m-au îngreţoşat şi-mi va fi foarte greu să le mai aud spuse de altcineva cel puţin o vreme de aici încolo.Chicotelile şi ţipetele uşoare au continuat (până cei doi au coborât) spre disperarea celor din jur…care voiau să-şi poarte tristeţea în tihnă.
Comportamentul şi aspectul celor doi…desigur…grobian…m-a facut totuşi să mă întreb dacă nu sunt ei mai fericiţi...aşa cu toţi colacii de grăsime pe care păreau că şi-i tolerează cu graţie?...şi dacă nu cumva ceea ce deranja mai mult nu era atât compotamentul infantil şi de prost gust, cât faptul ca ieşeau din atmosfera deprimantă care pare că pluteşte în aer de la o vreme…