Ideea acestui blog mi-a venit de mult, dar nu am avut până acum curajul să o pun în practică. Totul pleacă de la plăcerea mea de scrie...pe care am descoperit-o de mică...de pe când scriam jurnale personale pe care le ascundeam cu grijă să nu le descopere nimeni. Acum...tehnica modernă mă ajută să deschid un jurnal virtual...care va căpăta, desigur, pe alocuri, caracter de confesiune, fără păcatul de a deveni patetică...sper...E un blog, în primul rând, pentru sufletul meu...fără pretenţia de a emite sentinţe, de a da lecţii de viaţă, de a schimba ceva...El exprimă doar ceea ce gândesc...ceea ce simt...viziunea mea asupra lumii...Nu ştiu încă dacă are o finalitate demersul meu...deocamdată aşa simt...
O posibilă motivaţie mi-a fost oferită de Herta Muller: „Văzut din afară scrisul seamănă poate cu vorbirea. Dar dinăuntru, el este ceva ce ţine de singurătate. Propoziţiile scrise se raportează la faptele trăite mai degrabă în felul în care se raportează tăcerea la vorbire.[...]Propoziţiile scrise din îndatorire lăuntrică se judecă nu ca fiind permise sau interzise, ci autentice sau mimate. Scrisul face din lucrul trăit propoziţii, dar niciodată un dialog. Pe când se întâmplau, faptele nici n-ar fi suportat cuvintele cu care le aşterni mai târziu pe hârtie. Scrisul îmi pare ca mersul pe sârmă, între a dezvălui şi a păstra secrete lucrurile. Jumătate din ceea ce o propoziţie stârneşte în tine la citire nici nu a fost formulat. Şi tocmai jumătatea neformulată îţi înlesneşte goana buimacă în cap, iscând un şoc poetic ce trebuie socotit ca o gândire fără cuvinte. Sau poate că se cheamă „simţire”?”.
Mi s-a reproşat până acum că mă comport ca şi când aş face parte dintr-o altă lume...şi e drept ca uneori nu mă regăsesc în epoca asta...Sunt fermecată de rochiile cu crinolină, cred că într-o altă viaţă le-am purtat...îmi place muzica veche...mă face să simt ca plutesc, filmele vechi mă poartă într-o altă lume şi mă emoţionează până la lacrimi...Aşa că nu protestez prea vehement când mi se spune ca sunt dintr-o altă lume.
Viaţa este însă necruţătoare şi mi se mai întâmplă câteodată ceva care-mi aminteşte în ce epoca trăiesc...asa-zisul „secol al vitezei” în care nimeni nu mai are timp de nimic...totul se face pe grabă.
V-aţi gândit vreodată că limba e un mecanism uimitor care se adaptează perfect mentalităţii unei anumite epoci? Spre exemplu...în cazul nostru, verbul „ a fura” capată conotaţii semnificative. Astfel, sunt frecvente expresiile „a-l fura gândurile” (a se citi că meditaţia este, în prezent, un moment pasager şi întâmplător), „a-l fura somnul” (dormim pe apucate sau picăm de oboseală), meseria se învaţă „ pe furate” şi nu numai, „ a fura ochii cuiva” (imaginea ne păcăleşte mai mult ca oricând), „ a ţi-o fura” „ a fura o sărutare” (mă abţin de la comentarii).
Sa nu uităm...cuvintele au o forţă extraordinară...alegerea lor ne defineşte...fie că suntem sau nu constienţi de asta. Într-o lume în care vorbirea devine vorbărie, trivialitate, în care comunicarea nu mai este o artă...am ales să mă exprim prin cuvinte. Sper să fie un exerciţiu bun pentru vorbire şi pentru suflet...
O posibilă motivaţie mi-a fost oferită de Herta Muller: „Văzut din afară scrisul seamănă poate cu vorbirea. Dar dinăuntru, el este ceva ce ţine de singurătate. Propoziţiile scrise se raportează la faptele trăite mai degrabă în felul în care se raportează tăcerea la vorbire.[...]Propoziţiile scrise din îndatorire lăuntrică se judecă nu ca fiind permise sau interzise, ci autentice sau mimate. Scrisul face din lucrul trăit propoziţii, dar niciodată un dialog. Pe când se întâmplau, faptele nici n-ar fi suportat cuvintele cu care le aşterni mai târziu pe hârtie. Scrisul îmi pare ca mersul pe sârmă, între a dezvălui şi a păstra secrete lucrurile. Jumătate din ceea ce o propoziţie stârneşte în tine la citire nici nu a fost formulat. Şi tocmai jumătatea neformulată îţi înlesneşte goana buimacă în cap, iscând un şoc poetic ce trebuie socotit ca o gândire fără cuvinte. Sau poate că se cheamă „simţire”?”.
Mi s-a reproşat până acum că mă comport ca şi când aş face parte dintr-o altă lume...şi e drept ca uneori nu mă regăsesc în epoca asta...Sunt fermecată de rochiile cu crinolină, cred că într-o altă viaţă le-am purtat...îmi place muzica veche...mă face să simt ca plutesc, filmele vechi mă poartă într-o altă lume şi mă emoţionează până la lacrimi...Aşa că nu protestez prea vehement când mi se spune ca sunt dintr-o altă lume.
Viaţa este însă necruţătoare şi mi se mai întâmplă câteodată ceva care-mi aminteşte în ce epoca trăiesc...asa-zisul „secol al vitezei” în care nimeni nu mai are timp de nimic...totul se face pe grabă.
V-aţi gândit vreodată că limba e un mecanism uimitor care se adaptează perfect mentalităţii unei anumite epoci? Spre exemplu...în cazul nostru, verbul „ a fura” capată conotaţii semnificative. Astfel, sunt frecvente expresiile „a-l fura gândurile” (a se citi că meditaţia este, în prezent, un moment pasager şi întâmplător), „a-l fura somnul” (dormim pe apucate sau picăm de oboseală), meseria se învaţă „ pe furate” şi nu numai, „ a fura ochii cuiva” (imaginea ne păcăleşte mai mult ca oricând), „ a ţi-o fura” „ a fura o sărutare” (mă abţin de la comentarii).
Sa nu uităm...cuvintele au o forţă extraordinară...alegerea lor ne defineşte...fie că suntem sau nu constienţi de asta. Într-o lume în care vorbirea devine vorbărie, trivialitate, în care comunicarea nu mai este o artă...am ales să mă exprim prin cuvinte. Sper să fie un exerciţiu bun pentru vorbire şi pentru suflet...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu