Mai vorbeam şi cu altă ocazie despre forţa extraordinară pe care o au cuvintele şi pe care nu o conştientizăm. Spre exemplu simţiţi forţa celor două cuvinte pe care le spunem de obicei la o despărţire: “adio” sau “la revedere” ?. Primul pare destul de drastic…îl spunem de obicei când nu mai vrem să vedem niciodată pe cineva, cu toate că etimologia cuvântului ne spune că-l vom revedea « A Dio », adică la Dumnezeu. Ne ferim în general de acest cuvânt...îl folosim probabil doar dacă cineva ne supără foarte tare şi chiar nu ne dorim să-l mai vedem nici măcar întâmplător. Îl preferăm pe al doilea…folosim expresia « i-am spus la revedere” şi în cazul în care ne despărţim de cineva.
Nu ştiu de ce am evitat mereu să spun “adio” unui om care a intrat în viaţa mea. Poate şi pentru că nimeni nu m-a supărat vreodată atât de tare încât să nu-mi mai doresc sa-l văd decât pe lumea cealalată. Am fost destul de selectivă cu oamenii pe care i-am lăsat să se apropie de mine. Însă am constatat de-a lungul timpului că toţi oamenii cărora le-am spus la un moment dat « la revedere » la despărţire au revenit în viaţa mea, fie voluntar fie întâmplător. Nu ştiu dacă am fost eu « de neuitat » sau e doar forţa cuvintelor « la revedere » care înseamnă totuşi că-l vei revedea pe acel om.
Am pornit de la aceste cuvinte pentru că am constatat că oamenii nu mai ştiu în ziua de azi nici să-şi ia « la revedere » de la un om care a trecut prin viaţa lor, fie că a fost o trecere mai mult sau mai puţin importantă. Preferă tăcerea…ca mesaj…Celălalt trebuie să înţeleagă…şi de obicei înţelege ce e mai rău…ajunge să se subestimeze…se înrăieşte…De aceea e atât de important ca celălalt să înţeleagă de ce vrei ca drumul vieţii tale să se separe de al lui…sau după ce abia l-ai întâlnit de ce preferi să nu facă parte din viaţa ta. Poate părea o pierdere de timp…dar nu este…nici pentru cel în cauză…care poate accepta totul mult mai uşor, având o explicaţie, dar nici pentru cel care iniţiază despărţirea. Moartea este ceva natural si totuşi auzim frecvent întrebarea celor rămaşi după cel dispărut : « de ce » ? Dacă moartea cuiva este neaşteptată, oamenii nu se pot abţine să nu pună această întrebare retorică, deşi de cele mai multe ori nu obţin niciun răspuns. Însă ea demostrează foarte clar că oamenii ar accepta probabil mai uşor şi această despărţire finală dacă ar avea o minimă explicaţie. De multe ori o caută în exterior…în soartă, în destin, în parapsihologie, etc…dar răspunsul se găseşte de cele mai multe ori în noi înşine. Cred că orice despărţire din viaţa noastră ne pregăteşte pentru cea finală…este o iniţiere…
Eu am încercat mereu să mă despart într-un mod cât mai frumos de oamenii pe care i-am cunoscut…celor mai dragi le-am scris chiar nişte scrisori de despărţire…în care am încercat să le spun ce însemnat prezenţa lor în viaţa mea, toate lucrurile bune şi frumoase pe care le-am învăţat de la ei, le-am descoperit cu ei. Toate cuvintele acelea spuse…sau aşternute pe hârtie au făcut despărţirea mai puţin traumatizantă pentru ambele părţi, un moment firesc, aşa cum trebuie sa fie , de altfel, în viaţa noastră.
Este foarte important deci…să spunem « la revedere » şi eventual să-l facem pe celălalt să înţeleagă de ce…Sunt multe variante : «eşti o persoană deosebită, dar nu cred că ne potrivim, eu am alte aspiraţii, alt mod de a fi», «mi-ai înşelat încrederea, nu te pot ierta», «sunt într-un moment al vieţii mele în care prefer sa fiu singură, să mă regăsesc», etc. Evident ca eu vorbesc aici despre oamenii civilizaţi care au parte de relaţii civilizate…mi-e greu sa vorbesc despre cei care-şi arunccă vorbe grele sau eventual tigăi în cap…nu prea intră în sfera mea de înţelegere…
Atunci când ieşi din viaţa cuiva ca şi când n-ai fi existat mi se pare cel mai trist lucru. Aşa că sper să nu mai fiţi laşi, să aveţi curajul să spuneţi oamenilor pe care îi cunoaşteţi : « adio » sau « la revedere »…după caz…Dacă reuşiţi să găsiţi şi o motivaţie şi să i-o spuneţi eventual, veţi vedea ca asta vă va face şi pe voi să vă înţelegeţi mai bine, să stiţi ce acceptaţi şi ce nu în viaţa voastră, ce vreţi cu adevărat…
Nu ştiu de ce am evitat mereu să spun “adio” unui om care a intrat în viaţa mea. Poate şi pentru că nimeni nu m-a supărat vreodată atât de tare încât să nu-mi mai doresc sa-l văd decât pe lumea cealalată. Am fost destul de selectivă cu oamenii pe care i-am lăsat să se apropie de mine. Însă am constatat de-a lungul timpului că toţi oamenii cărora le-am spus la un moment dat « la revedere » la despărţire au revenit în viaţa mea, fie voluntar fie întâmplător. Nu ştiu dacă am fost eu « de neuitat » sau e doar forţa cuvintelor « la revedere » care înseamnă totuşi că-l vei revedea pe acel om.
Am pornit de la aceste cuvinte pentru că am constatat că oamenii nu mai ştiu în ziua de azi nici să-şi ia « la revedere » de la un om care a trecut prin viaţa lor, fie că a fost o trecere mai mult sau mai puţin importantă. Preferă tăcerea…ca mesaj…Celălalt trebuie să înţeleagă…şi de obicei înţelege ce e mai rău…ajunge să se subestimeze…se înrăieşte…De aceea e atât de important ca celălalt să înţeleagă de ce vrei ca drumul vieţii tale să se separe de al lui…sau după ce abia l-ai întâlnit de ce preferi să nu facă parte din viaţa ta. Poate părea o pierdere de timp…dar nu este…nici pentru cel în cauză…care poate accepta totul mult mai uşor, având o explicaţie, dar nici pentru cel care iniţiază despărţirea. Moartea este ceva natural si totuşi auzim frecvent întrebarea celor rămaşi după cel dispărut : « de ce » ? Dacă moartea cuiva este neaşteptată, oamenii nu se pot abţine să nu pună această întrebare retorică, deşi de cele mai multe ori nu obţin niciun răspuns. Însă ea demostrează foarte clar că oamenii ar accepta probabil mai uşor şi această despărţire finală dacă ar avea o minimă explicaţie. De multe ori o caută în exterior…în soartă, în destin, în parapsihologie, etc…dar răspunsul se găseşte de cele mai multe ori în noi înşine. Cred că orice despărţire din viaţa noastră ne pregăteşte pentru cea finală…este o iniţiere…
Eu am încercat mereu să mă despart într-un mod cât mai frumos de oamenii pe care i-am cunoscut…celor mai dragi le-am scris chiar nişte scrisori de despărţire…în care am încercat să le spun ce însemnat prezenţa lor în viaţa mea, toate lucrurile bune şi frumoase pe care le-am învăţat de la ei, le-am descoperit cu ei. Toate cuvintele acelea spuse…sau aşternute pe hârtie au făcut despărţirea mai puţin traumatizantă pentru ambele părţi, un moment firesc, aşa cum trebuie sa fie , de altfel, în viaţa noastră.
Este foarte important deci…să spunem « la revedere » şi eventual să-l facem pe celălalt să înţeleagă de ce…Sunt multe variante : «eşti o persoană deosebită, dar nu cred că ne potrivim, eu am alte aspiraţii, alt mod de a fi», «mi-ai înşelat încrederea, nu te pot ierta», «sunt într-un moment al vieţii mele în care prefer sa fiu singură, să mă regăsesc», etc. Evident ca eu vorbesc aici despre oamenii civilizaţi care au parte de relaţii civilizate…mi-e greu sa vorbesc despre cei care-şi arunccă vorbe grele sau eventual tigăi în cap…nu prea intră în sfera mea de înţelegere…
Atunci când ieşi din viaţa cuiva ca şi când n-ai fi existat mi se pare cel mai trist lucru. Aşa că sper să nu mai fiţi laşi, să aveţi curajul să spuneţi oamenilor pe care îi cunoaşteţi : « adio » sau « la revedere »…după caz…Dacă reuşiţi să găsiţi şi o motivaţie şi să i-o spuneţi eventual, veţi vedea ca asta vă va face şi pe voi să vă înţelegeţi mai bine, să stiţi ce acceptaţi şi ce nu în viaţa voastră, ce vreţi cu adevărat…
Desi pare simpla, despartirea este o problema pt care omenirea nu a gasit o solutie universal valabila.
RăspundețiȘtergereAsta, in primul rand, pt ca omenirea insasi e atat de diversa, incat nicio solutie nu ar fi impacat pe toata lumea. Si totul a fost lasat la voia celor implicati
Pentru mine, ca individ, ar fi fost ideal daca despartirea n-ar fi existat.
Sunt tipul care nu suporta despartirile, nici chiar pe cele care intrerup relatii ce tind sa devina "alterate".
Zana care m-a vegheat la nastere mi-a prezis sa port in mine atingerea fiecarui suflet pe care-l cunosc si orice despartire rupe ceva din mine, imputinandu-ma, saracindu-ma. Pentru aparare, pastrez permanent ceva bun din cei pe care i-am cunoscut, purtandu-l cu mine prin viata
La polul opus, sunt oameni a caror viata este insasi despartirea. Nu si-ar imagina nicio secunda "inlantuirea permanenta" si fac orice pentru a "sterge urmele" relatiei abia stinse.
Cei mai multi accepta viata ca un dat, multumindu-se sa primeasca sau sa dea, dupa caz, despartirile fiind o latura fireasca a existentei lor.
Frumoasa pledoaria ta pentru comunicare la despartire. Si foarte corecta. Pe cat de volubili si activi incepem o relatie, pe-atat de taciturni si retrasi tindem s-o terminam, evitand pe cat posibil contactul cu cel de care urmeza sa ne despartim si cautand sa intrerupem orice cale de comunicare. Fie ca vrem sa scapam de-o existenta "in degradare", de-o viata compromisa, de-o clipa de ratacire, de cineva care ne incurca sau care ne-a inselat asteptarile, indiferent de motiv deci, comportamentul noastru in preajma despartirilor e cam acelasi, ca un ritual, obligatorie fiind tacerea. E adevarat, dupa cum spuneai, ca acesta tacere la despartire contine o doza de lasitate. "Aromele" ei sunt insa multiple (manie, dezgust, teama, indiferenta, durere, regret etc.), in fiecare caz in alte doze, facandu-le unice, legandu-le de starea nerepetabila a acelor momente. Iata de ce, desi pledez ca si tine pentru comunicare chiar si la despartire, nu subscriu in totalitate ideii ca retragerea in tacere e doar din lasitate. Exista cazuri cand doar despartirea fara comunicare a fost dovada de curaj din partea unuia dintre parteneri, desi celalalt poate n-a aflat asta niciodata.
Ca unul care a avut despartirile sale (desi le detest, dupa cum am spus) stiu ca trebuie sa pastrezi cate ceva care te-a legat la un moment de fiecare fiinta pe care ai cunoscut-o in viata. Suvenire pt suflet! Asta iti reda taria pe care ti-o smulge despartirea, ba chiar te-ajuta sa devii mai puternic.
Asta e lectia pe care mi-au dat-o mie despartirile!
Mi-a placut ideea de "suvenire pentru suflet" sau formularea "aroma" a despartirii. Cat despre despartirea fara comunicare....mi-e greu inca sa accept ideea...dar, incontestabil, ai experienta ta de viata...
RăspundețiȘtergere