Am văzut în seara aceasta un film fascinant cu acest nume “Einstein şi Eddigton” şi am simţit nevoia sa vă vorbesc despe el… Cunoşteam primul personaj, desigur, dar nu ştiam mai nimic despre al doilea, deşi rolul său în munca ştiinţifică a lui Einstein a fost covârşitor…pentru că el i-a demonstrat, de fapt, teoria. Nu o sa vă spun cum…poate vreţi să vedeţi filmul…
Deşi la început am crezut că o să mă plictisesc pentru că nu o să înţeleg mare lucru…filmul m-a prins…Pe de o parte filmul mi-a relevat, desigur, câteva detalii despre viaţa personală a lui Einstein pe care nu le ştiam, iar pe de alta urmăreşte modul în care savantul a descoperit teoria relativităţii.
Totul porneşte de la provocarea pe care Eddigton i-o lansează lui Einstein în legătură cu traiectoria bizară a planetei Mercur, traiectorie care nu se supunea legilor lui Newton, valabile până atunci. Totul se petrece în timpul războiului, iar Eddigton se află la Cambridge, în timp ce Einstein tocmai fusese cooptat de Universitatea din Berlin. E de înţeles că relaţiile dintre cele două ţări sunt foarte tensionate şi chiar se interzice colaborarea oamenilor de ştiinţă dintre cele două ţări. Dar ambii savanţi demonstrează că ştiinţa transgresează graniţele oricărei ţări.
Einstein răspunde imediat provocării lui Eddington şi se apucă de lucru, calculând şi socotind. Desigur, cheia teoriei este descoperită ca întotdeauna, când se aştepta mai puţin. Se afla în mijlocul străzii şi două maşini l-au ocolit. Atunci îi vine geniala idee referitoare la influenţa pe care soarele o are asupra celorlalte planete şi asupra spaţiului. Trimite viziunea sa asupra gravitaţiei lui Eddigton, care crede că este foarte plauzibilă.
Cea mai interesantă secvenţă din film pentru mine a fost cea în care el încearcă să explice surorii lui şi unui coleg ce descoperise Einstein. Ia faţa de masă si spune că acela este spaţiul pentru că spaţiul are formă, iar forma sa este data de soare. Aruncă pe faţa de masă o pâine (care simbolizeaza soarele)…ce se va întâmpla? Faţa de masă se va curba…aceasta este forma pe care soarele o dă spaţiului. Aruncă apoi un măr pe faţa de masă…ce se va întâmpla cu el ? Mărul se învârte în jurul pâinii pe faţa de masă…cam cum fac planetele în jurul soarelui.
Nu stiu dacă mă înţelegeţi, dar eu una m-am emoţionat teribil la secvenţa asta. De ce ? Pentru că mi se relevase într-un mod atât de simplu (mie, care nu sunt deloc un talent în domeniu) una dintre cele mai importante teorii ştiinţifice ale lumii. Şi imediat m-a apucat şi enervarea. Mă întreb de ce naiba în şcoală mi s-au făcut întotdeauna nişte demonstraţii atât de alambicate care nu m-au făcut decât să mă îndepărteze de ştiinţă. De ce nu ne-a arătat nimeni ceva asemănător cu faţa de masă, pâinea şi mărul ? Mă întreb câţi copii s-or fi îndepărtat de ştiinţă, unii chiar talentaţi, datorită sistemului nostru de învăţământ ? Eu îmi amintesc cum m-am îndepărtat. În generală eram olimpică la matematică pentru că aveam un profesor extraordinar, care ne provoca mereu să gândim şi a reuşit să ne explice geometria în spaţiu, dându-ne ca exemplu o musca ce zbura într-un ghiozdan. S-a ales praful de sistemul ăsta în liceu…când am avut o profesoara care ne punea să copiem din carte teoremele…şi uite aşa…am pierdut matematica pe drum…şi fizica…şi chimia…cu niste profesori incompentenţi, iar unii chiar nebuni cu acte. Pentru ştiinţă chiar aveam nevoie de o îndrumare…lectura am descoperit-o şi singură…m-am apropiat de literatură. Dar filmul ăsta mi-a trezit nostalgia ştiinţei pierdute în liceu…a timpului pierdut în liceu…
Deşi la început am crezut că o să mă plictisesc pentru că nu o să înţeleg mare lucru…filmul m-a prins…Pe de o parte filmul mi-a relevat, desigur, câteva detalii despre viaţa personală a lui Einstein pe care nu le ştiam, iar pe de alta urmăreşte modul în care savantul a descoperit teoria relativităţii.
Totul porneşte de la provocarea pe care Eddigton i-o lansează lui Einstein în legătură cu traiectoria bizară a planetei Mercur, traiectorie care nu se supunea legilor lui Newton, valabile până atunci. Totul se petrece în timpul războiului, iar Eddigton se află la Cambridge, în timp ce Einstein tocmai fusese cooptat de Universitatea din Berlin. E de înţeles că relaţiile dintre cele două ţări sunt foarte tensionate şi chiar se interzice colaborarea oamenilor de ştiinţă dintre cele două ţări. Dar ambii savanţi demonstrează că ştiinţa transgresează graniţele oricărei ţări.
Einstein răspunde imediat provocării lui Eddington şi se apucă de lucru, calculând şi socotind. Desigur, cheia teoriei este descoperită ca întotdeauna, când se aştepta mai puţin. Se afla în mijlocul străzii şi două maşini l-au ocolit. Atunci îi vine geniala idee referitoare la influenţa pe care soarele o are asupra celorlalte planete şi asupra spaţiului. Trimite viziunea sa asupra gravitaţiei lui Eddigton, care crede că este foarte plauzibilă.
Cea mai interesantă secvenţă din film pentru mine a fost cea în care el încearcă să explice surorii lui şi unui coleg ce descoperise Einstein. Ia faţa de masă si spune că acela este spaţiul pentru că spaţiul are formă, iar forma sa este data de soare. Aruncă pe faţa de masă o pâine (care simbolizeaza soarele)…ce se va întâmpla? Faţa de masă se va curba…aceasta este forma pe care soarele o dă spaţiului. Aruncă apoi un măr pe faţa de masă…ce se va întâmpla cu el ? Mărul se învârte în jurul pâinii pe faţa de masă…cam cum fac planetele în jurul soarelui.
Nu stiu dacă mă înţelegeţi, dar eu una m-am emoţionat teribil la secvenţa asta. De ce ? Pentru că mi se relevase într-un mod atât de simplu (mie, care nu sunt deloc un talent în domeniu) una dintre cele mai importante teorii ştiinţifice ale lumii. Şi imediat m-a apucat şi enervarea. Mă întreb de ce naiba în şcoală mi s-au făcut întotdeauna nişte demonstraţii atât de alambicate care nu m-au făcut decât să mă îndepărteze de ştiinţă. De ce nu ne-a arătat nimeni ceva asemănător cu faţa de masă, pâinea şi mărul ? Mă întreb câţi copii s-or fi îndepărtat de ştiinţă, unii chiar talentaţi, datorită sistemului nostru de învăţământ ? Eu îmi amintesc cum m-am îndepărtat. În generală eram olimpică la matematică pentru că aveam un profesor extraordinar, care ne provoca mereu să gândim şi a reuşit să ne explice geometria în spaţiu, dându-ne ca exemplu o musca ce zbura într-un ghiozdan. S-a ales praful de sistemul ăsta în liceu…când am avut o profesoara care ne punea să copiem din carte teoremele…şi uite aşa…am pierdut matematica pe drum…şi fizica…şi chimia…cu niste profesori incompentenţi, iar unii chiar nebuni cu acte. Pentru ştiinţă chiar aveam nevoie de o îndrumare…lectura am descoperit-o şi singură…m-am apropiat de literatură. Dar filmul ăsta mi-a trezit nostalgia ştiinţei pierdute în liceu…a timpului pierdut în liceu…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu