Adio sau "la revedere"?

Mai vorbeam şi cu altă ocazie despre forţa extraordinară pe care o au cuvintele şi pe care nu o conştientizăm. Spre exemplu simţiţi forţa celor două cuvinte pe care le spunem de obicei la o despărţire: “adio” sau “la revedere” ?. Primul pare destul de drastic…îl spunem de obicei când nu mai vrem să vedem niciodată pe cineva, cu toate că etimologia cuvântului ne spune că-l vom revedea « A Dio », adică la Dumnezeu. Ne ferim în general de acest cuvânt...îl folosim probabil doar dacă cineva ne supără foarte tare şi chiar nu ne dorim să-l mai vedem nici măcar întâmplător. Îl preferăm pe al doilea…folosim expresia « i-am spus la revedere” şi în cazul în care ne despărţim de cineva.
Nu ştiu de ce am evitat mereu să spun “adio” unui om care a intrat în viaţa mea. Poate şi pentru că nimeni nu m-a supărat vreodată atât de tare încât să nu-mi mai doresc sa-l văd decât pe lumea cealalată. Am fost destul de selectivă cu oamenii pe care i-am lăsat să se apropie de mine. Însă am constatat de-a lungul timpului că toţi oamenii cărora le-am spus la un moment dat « la revedere » la despărţire au revenit în viaţa mea, fie voluntar fie întâmplător. Nu ştiu dacă am fost eu « de neuitat » sau e doar forţa cuvintelor « la revedere » care înseamnă totuşi că-l vei revedea pe acel om.
Am pornit de la aceste cuvinte pentru că am constatat că oamenii nu mai ştiu în ziua de azi nici să-şi ia « la revedere » de la un om care a trecut prin viaţa lor, fie că a fost o trecere mai mult sau mai puţin importantă. Preferă tăcerea…ca mesaj…Celălalt trebuie să înţeleagă…şi de obicei înţelege ce e mai rău…ajunge să se subestimeze…se înrăieşte…De aceea e atât de important ca celălalt să înţeleagă de ce vrei ca drumul vieţii tale să se separe de al lui…sau după ce abia l-ai întâlnit de ce preferi să nu facă parte din viaţa ta. Poate părea o pierdere de timp…dar nu este…nici pentru cel în cauză…care poate accepta totul mult mai uşor, având o explicaţie, dar nici pentru cel care iniţiază despărţirea. Moartea este ceva natural si totuşi auzim frecvent întrebarea celor rămaşi după cel dispărut : « de ce » ? Dacă moartea cuiva este neaşteptată, oamenii nu se pot abţine să nu pună această întrebare retorică, deşi de cele mai multe ori nu obţin niciun răspuns. Însă ea demostrează foarte clar că oamenii ar accepta probabil mai uşor şi această despărţire finală dacă ar avea o minimă explicaţie. De multe ori o caută în exterior…în soartă, în destin, în parapsihologie, etc…dar răspunsul se găseşte de cele mai multe ori în noi înşine. Cred că orice despărţire din viaţa noastră ne pregăteşte pentru cea finală…este o iniţiere…
Eu am încercat mereu să mă despart într-un mod cât mai frumos de oamenii pe care i-am cunoscut…celor mai dragi le-am scris chiar nişte scrisori de despărţire…în care am încercat să le spun ce însemnat prezenţa lor în viaţa mea, toate lucrurile bune şi frumoase pe care le-am învăţat de la ei, le-am descoperit cu ei. Toate cuvintele acelea spuse…sau aşternute pe hârtie au făcut despărţirea mai puţin traumatizantă pentru ambele părţi, un moment firesc, aşa cum trebuie sa fie , de altfel, în viaţa noastră.
Este foarte important deci…să spunem « la revedere » şi eventual să-l facem pe celălalt să înţeleagă de ce…Sunt multe variante : «eşti o persoană deosebită, dar nu cred că ne potrivim, eu am alte aspiraţii, alt mod de a fi», «mi-ai înşelat încrederea, nu te pot ierta», «sunt într-un moment al vieţii mele în care prefer sa fiu singură, să mă regăsesc», etc. Evident ca eu vorbesc aici despre oamenii civilizaţi care au parte de relaţii civilizate…mi-e greu sa vorbesc despre cei care-şi arunccă vorbe grele sau eventual tigăi în cap…nu prea intră în sfera mea de înţelegere…
Atunci când ieşi din viaţa cuiva ca şi când n-ai fi existat mi se pare cel mai trist lucru. Aşa că sper să nu mai fiţi laşi, să aveţi curajul să spuneţi oamenilor pe care îi cunoaşteţi : « adio » sau « la revedere »…după caz…Dacă reuşiţi să găsiţi şi o motivaţie şi să i-o spuneţi eventual, veţi vedea ca asta vă va face şi pe voi să vă înţelegeţi mai bine, să stiţi ce acceptaţi şi ce nu în viaţa voastră, ce vreţi cu adevărat…

Iluzia vieţii perfecte

Ieri o prietenă m-a anunţat cu stupoare că Mădălina Manole s-a sinucis. Nu-mi prea venea a crede urechilor mai ales că ştiam că tocmai îşi găsise iubirea şi îşi împlinse marele vis de a fi mamă. Singurul lucru pe care l-am spus toată ziua când cunoscuţii comentau vestea a fost: “s-a chinuit atât să facă un copil şi l-a lăsat fără mamă”. Apoi, am înţeles că i-a trimis un sms soţului în care-i scria că ştie că este iubită şi că-i pare rău. Mă tot gândeam că a scris că ştie că este iubită, dar nu a scris soţului că-l iubeşte…sau copilului…ceea ce înseamnă pentru mine că nu a iubit.
Toată lumea a comentat că nu înţelege gestul artistei câtă vreme avea totul pentru a fi fericită. Şi m-a revoltat încă o dată stupizenia oamenilor care cred că fericirea este ceva exterior, care-ţi poate fi dăruit de ceva sau cineva. Şi, prin urmare, dacă dispare obiectul fericirii, devenim copleşiţi de nefericire şi ne sinucidem cu toţii. Nimic mai fals. Oamenii care ştiu cu adevărat să fie fericiţi trăiesc fericirea din interior…şi se bucură de o ploaie de vară, de o plimbare nocturnă, de sănătate, de un zâmbet, de ascultarea melodiei preferate, de vizionarea unui film bun…într-un cuvânt…sunt fericiţi pentru că trăiesc. M-am convins de-a lungul vieţii că oamenii care iubesc viaţa şi sunt fericiţi trăiesc mult şi sănătoşi…în timp ce oamenii care sunt mâncaţi prin interior de vreo suferinţă psihică…se îmbolnăvesc şi fizic. Corpul efectiv nu mai rezistă presiunii şi atunci se revoltă. Corpul Mădălinei Manole nu o lăsa să rămână însărcinată…şi asta nu mi se pare o întâmplare…
Probabil că şi ea o fi crezut ca mulţi că altcineva o poate fericită…soţul…prin urmare l-a schimbat, gândind că alt soţ o poate face fericită…un copil…s-a luptat să-l facă…şi după ce s-a născut…a constatat că nici copilul nu o face fericită. Ea e dovada cea mai clară că poţi avea totul şi să nu fi fericit…Cauza : imposibilitatea de a iubi. Este vorba în primul rând despre iubirea de sine. Cei care nu pot iubi pe ceilalţi, viaţa, etc…nu se iubesc, de fapt, pe sine. Am auzit ieri, în mai multe emisiuni, vorbindu-se despre cât de perfecţionistă era Mădălina Manole, ca fiind lucru bun. Altă mare greşeală. Perfecţionismul ăstă dus la extrem e un prim semn că o persoană nu este mulţumită de sine…devine un stress permanent şi o mare presiune pusă asupra propriei persoane dorinţa de face totul perfect. Şi asta tocmai pentru că nu exista aşa ceva. Doar înţelegând asta poţi să fii fericit. Cred că Mădălina Manole nu a înţeles asta…şi a vrut să fie şi cântăreaţa perfectă, şi soţia perfectă şi în final…mama perfectă. Consecinţa: a eşuat lamentabil. Poţi fi foarte fericit fiind împlinit doar pe unul dintre aceste planuri…sau chiar făcându-le mediocru pe toate.
Întodeauna am crezut că oamenii care fac acest gest au grave probleme psihice, iar un specialist mi-a confirmat acest lucru…Asta nu înseamnă că oamenii sunt nebuni, dar ei trăiesc totuşi niste drame. Simplul fapt că ea a mai avut o tentativă de sinucidere…trebuia s-o ducă direct la psihiatru. Dar la noi există acesta prejudecată că dacă te duci la psihiatru eşti nebun…mare tâmpenie. Probabil şi ea a evitat…fiind persoană publică…s-a gândit poate mai mult la ce vor scrie ziarele decât la ea însăşi şi la copil. Pentru mine este foarte clar că a avut mari probleme pe care nu şi le-a tratat la timp, mai mult, a încercat să şi le ascundă sub aparenţa unei « vieţi perfecte », a încercat să disimuleze.
Când nu te iubeşti pe tine…nu poţi să iubeşti pe nimeni altcineva. Dacă ar fi iubit…măcar copilul…nu l-ar fi lăsat fără mamă. Se pare că în mesajul de adio ar fi scris şi că nu se mai simte frumoasă…deci tot despre sine...Nimic despre copil? Pentru mine este incalificabil…
Revenind la frămăntarea oamenilor care nu au înţeles gestul ei…pentru că era o femeie împlinită, poate ar fi cazul să se trezească toţi la realitate şi să înţeleagă o dată pentru totdeauna că nu bifarea unor puncte convenţionale în viaţă te fac fericit. Pentru femei : job ok+soţ+copil= fercire, femeie împlinită.
Am văzut de atâtea ori in jurul meu oameni parcurgând aceste etape pentru motive total greşite. Se căsătoresc « ca să intre în rândul lumii », femeile fac copii pentru ele…ca « să se simtă împlinite ». Niciodată nu mi-a trecut prin cap să fac aşa ceva din aceste motive. Nu m-aş căsători decât cu sufletul meu pereche şi nu as face un copil decât din iubire şi pentru a-l creşte în iubire…Altfel…pot să trăiesc şi singură. E adevărat că prea puţini înţeleg că poţi fi fericit şi singur…Indiferent de tot ce am realizat în viaţa mea…oamenii se leagă întotdeauna de ceea ce-mi lipseşte…parcă pentru a sublinia că în mod convenţional nu am dreptul sa fiu fericită. Mi se aminteşte…că nu pot fi o femeie împlinită…dacă nu am o familie. Mi se aminteşte că îmi sună ceasul biologic şi că ar trebui să fac un copil, dar eu niciodată nu aş face un copil doar pentru a-mi umple eu singurătatea…pentru a-mi da un scop în viaţă. Un copil are dreptul la o familie, la un echilibru dat de ambii părinţi. Erich Fromm spunea că « nu există nimic care să dea în mai mare măsură unui copil simţământul a ceea ce este iubirea, bucuria şi fericirea decât să fie iubit de o mamă ce se iubeşte pe sine ». Mă întreb atunci ce va înţelege copilul Mădălinei Manole despre iubire, despre viaţă…

O ţară de oameni trişti

Călătoresc mult cu metroul…şi prin natura mijlocului de transport stau faţă în faţa cu mulţi oameni zilnic. Ca de obicei, profit de asta încercând să studiez feţele lor şi să-i “citesc” pe cât posibil. Sunt de toate categoriile: simpli muncitori cu feţele brăzdate de riduri şi cu degetele pline de bătături, femei la 30-40 de ani, îmbătrânite înainte de vreme, tinere domnişoare care lucrează probabil prin bănci şi, având ţinută obligatorie, poartă ciorapi şi pantofi pe căldurile astea, îndragostiţi care se sărută zgomotos, tineri care încearcă să se izoleze de cei din jur, ascultând muzica la maximum în căşti, încât pot să mă delectez şi eu făra să-mi sparg timpanele însă, « cititorii » cărţilor din colecţia « Adevărul « sau « Cotidianul », iar în sesiune de cursuri, bunici cu copii ce se întorc de la grădiniţă sau de la şcoală, etc. Oameni de toate felurile şi de toate categoriile sociale.
Ce au în comun toţi ? În ultima vreme sunt din ce în ce mai trişti, obosiţi, adormiţi. Nimeni nu mai pare a avea chef de viaţă. Or fi de vină măsurile luate relativ recent de guvernul Boc, creşterea preţurilor, scăderea veniturilor, vremea capricioasă de afară (azi a plouat cu soare), bugetul redus sau, după caz, inexistent de vacanţă…însă oamenii îmi par din ce în ce mai trişti. Mai mult ca niciodată…mi se părea astăzi în metrou o atmosferă apăsătoare, de înmormântare, unii oameni îşi ţineau capetele plecate, împovăraţi de griji, gânduri şi de nevoi…Plecasem de acasă destul de veselă şi bine-dispusă, dar atmosfera asta m-a copleşit. Mi-am dat seama ca dacă o să avem toţi atitudinea asta…greu mai ieşim din starea în care ne aflăm…
Ies la suprafaţă…soare arzător. Mă îmbrăcasem corespunzător în portocaliu şi bej şi aveam o pălăriuţa haioasă pe cap. Îmi iese în cale un tânăr domn care se uită drept în ochii mei şi-mi arunca un zâmbet molipsitor, amuzat probabil de culorile vesele şi de pălărioara haioasă (zise ea modestă). Dacă până acum aş fi plecat privirea şi aş fi grăbit pasul (ca o speriată de bombe ce eram), acum i-am întors zâmbetul din toată inima. După atmosfera deprimantă din metrou, parcă mi-a luminat ziua. Ne-am văzut fiecare de drum, bineînţeles, dar zâmbetul acela mi-a redat tonusul pentru toata ziua.
Există, desigur, şi excepţii la ceea ce v-am spus despre tristeţea oamenilor de la metrou. La întoarcerea spre casă, domina aceeaşi atmosferă copleşitoare, însă la un moment dat aud nişte chicoteli. Întorc privirea ca să văd sursa veseliei şi mă oripilez instant: pe două spre trei scaune se lăţea un cuplu de tineri îndrăgostiţi. Ea avea mâinile cât coapsele mele, mai multe şiruri de grăsime care se vedeau pe omoplaţi, burtă, şolduri, etc, cu pielea neagră care se cojea…El…ceva mai « slăbuţ », doar 2-3 rânduri de burţi o ciupea pe ea de « burtică », în timp ce ea chicotea superîncântată şi-i spunea să înceteze: « Hai, măi guriţă, potoleşte-te». Vorbele astea de alint din gura ei m-au îngreţoşat şi-mi va fi foarte greu să le mai aud spuse de altcineva cel puţin o vreme de aici încolo.Chicotelile şi ţipetele uşoare au continuat (până cei doi au coborât) spre disperarea celor din jur…care voiau să-şi poarte tristeţea în tihnă.
Comportamentul şi aspectul celor doi…desigur…grobian…m-a facut totuşi să mă întreb dacă nu sunt ei mai fericiţi...aşa cu toţi colacii de grăsime pe care păreau că şi-i tolerează cu graţie?...şi dacă nu cumva ceea ce deranja mai mult nu era atât compotamentul infantil şi de prost gust, cât faptul ca ieşeau din atmosfera deprimantă care pare că pluteşte în aer de la o vreme…

Obsesia corpului perfect

Cine nu s-a confruntat cu ea? Pentru mine…a fost cu adevărat o obsesie…din adolescenţă…de când am început să am o problemă cu kilogramele. Nu ştiu ce naiba s-a întâmplat ca eram slabă…şi deodată la 14 ani…mă trezesc cu 10 kilograme în plus…iar în anul următor…am mai luat 10kg. Am fost îngrozită…aveam nişte haine uriaşe…mă simţeam hidoasă…sufeream de câte ori trebuia să mă duc la vreo petrecere. Îmi dezvoltasem şi un fel de autoironie…ca masură de precauţie…ca nimeni să nu mai simtă nevoia să comenteze nimic despre mine…din moment ce o făceam eu deja…
Privită ca epocă încheiată, însă, perioada aceea are farmecul ei. Nu pot să nu mă gândesc că dacă nu aş fi avut problema asta în adolescenţa nu aş fi avut profunzimea de acum. E adevărat că la petreceri nu prea dansam…dar asta mi-a dat prilejul să cunosc oamenii. Nu stăteam smerită şi cu capul în jos, ci urmăream foarte atent tot ce se întâmplă în jurul meu. Aşa am ajuns să observ imediat când cineva plăcea pe altcineva, să observ limbajul trupului, să ştiu ce înseamnă fiecare gest, fiecare mişcare, fiecare privire. Întâi am spus prietenei celei mai bune ce observasem…şi, desigur, a fost şocată când toate previziunile mele s-au adeverit. În scurt timp, mi s-a dus vestea…şi după o petrecere toată lumea venea la mine să mă întrebe cine pe cine place. Uneori nu mă rezumam doar la atât…mai dădeam si sfaturi. Au început colegii să vină la mine ca la Mekka. Fără glumă…făceam programări...le ascultam problemele şi le spuneam ce cred eu. Toţi mă sfătuiau să mă fac psiholog…nu m-am făcut, dar am rămas pasionată de domeniu şi am început să şi citesc despre asta…Mă gândesc că toată acea perioadă în care am conversat cu zeci de colegi, le-am ascultat poveştile, experienţele de viaţă a cotribuit covârşitor la experienţa mea de viaţă şi la maturizarea mea. Nu s-ar fi întâmplat acelaşi lucru dacă aş fi fost frumoasă şi preocupată toata ziua să mă privesc în oglindă. Aş fi cunoscut doar câţiva baieţaşi superficiali şi mândri să aibă lângă ei o « păpuşică ».
Mai târziu, în facultate, istoria s-a repetat. Aici însă conversaţiile erau la un alt nivel. Spuneam uneori că ajungem la « orgasm lingvistic ». Acum au început să apară şi informaţiile despre alimentaţia sănătoasă. În liceu încercasem din răsputeri să scap de kilogramele nedorite, prin tot soiul de metode nesănătoase…de înfometare...începând cu o cură de fructe şi terminând cu celebra supă de varză. Nu rămăsese nimic neîncercat pentu că ambiţia nu mi-a lipsit niciodată. Însă când am început cu adevărat să mă informez…au început să apară şi rezultatele…si lumea să nu mai mă recunoască după o vreme.
Astăzi să zicem că ma apropii destul de mult de ceea ce mi-am dorit…dar cu ce preţ ? Mă uitam la vechile fotografii, în care eram puţin mai plinuţă…şi faţa mea radia de sănătate: aveam un păr cât o căpiţă, lung şi bogat, unghii foarte lungi şi foarte sănătoase, un ten impecabil şi un zâmbet ce mustea de viaţă. După ce am slăbit: imunitatea organismului meu a fost la un moment dat la limită…părul cădea fără încetare, unghiile se rupeau şi se exfoliau, am devenit foarte friguroasă (doctorii mi-au spus că organismul, şocat de atâtea privaţiuni, îşi conservă orice urmă de energie şi nu mai produce căldură), am făcut şi acnee…eu care n-am avut niciodată probleme cu tenul (diagnosticul doctorului, « acnee târzie » m-a facut să pufnesc în râs).
Toate acestea puteau fi evitate dacă nu-mi biciuiam şi nu-mi uram atât de mult corpul. Dacă eram puţin atentă la semnalele lui…aş fi înţeles când să ma opresc. La un moment dat ar fi trebuit să mă opresc…să-i dau o pauză să respire.
Frumuseţea este în ochii privitorului şi ăsta nu e un clişeu. Eu l-am trăit pe pielea mea…toată adolescenţa am fost complexată că am un posterior prea mare…am purtat tricouri şi cămăşi lungi care mă acopereau. Ulterior, nu a existat bărbat care să mă fi cunoscut şi să nu fi zis că-i place această parte a corpului meu. Tot n-a contat pentru că mă gândeam că ei vor doar să mă linguşească…m-am dus la un chirurg plastician ca să mi-l micşoreze…iar omul a zis că sunt nebună şi că am un fund perfect, că toţi bărbaţii adoră aşa ceva şi mi-a zis că el nu-l strică…şi n-a vrut să-l opereze. Asta a fost o opinie obiectivă a unui specialist…şi a contat destul de mult. Mi-au trebuit 20 de ani să înţeleg că ceea ce eu consideram deformat este de fapt atuul meu.
Astăzi…am ajuns la un echilibru…fizic şi psihic…Am studiat mult şi am aflat cât de important este să trăieşti în armonie cu trupul tău şi să-l asculţi…Civilizaţii primitive faţa de noi, care ne considerăm evoluaţi, aveau un ritual de îngrijire a corpului numit « puja », prin care îşi răsfăţau corpul cu tot ce le dădea natura mai bun. Iar noi îl maltratăm cu tot ce putem…şi-l ignorăm…
Asta e morala comentariului meu de astăzi…oricât de mare ar fi obsesia corpului perfect…nu uitaţi că nu există aşa ceva. Corpul trebuie sa fie în armonie doar cu ce simţiţi voi…atât. Restul nu contează. Am ajuns să nu mă mai raportez la standardele de frumuseţe care sunt impuse acum…pentru că ele sunt exterioare mie. Desigur, sunt momente în care regret ca nu sunt mai înaltă, că nu am picioare lungi şi subţiri, dar dacă m-aş raporta numai la asta, ar însemna să fiu veşnic nefericită, ceea ce nu-mi doresc. Am făcut pace cu trupul meu…şi atunci el nu s-a mai revoltat…toate semnele de boală s-au dus, sunt sănătoasă şi veselă. Şi apoi câţi oameni pot spune ca mine…ca arată la 34 de ani mai bine ca la 20 ?
Am aflat că există foarte puţini oameni care privesc realitatea în mod obiectiv. Majoritatea te privesc prin prisma temerilor şi aşteptărilor proprii. Spre exemplu, bărbaţii superficiali privesc femeia ca pe un accesoriu si sunt măguliţi în orgoliul propriu când au lângă ei un exemplar vânat de toţi, bărbaţii copilăroşi caută în femei o mamă şi te întreabă de la prima conversaţie daca ştii să faci ciorbă, obsedaţii sexual nu vor să ştie decât cât de departe eşti în stare sa ajungi în pat şi lista poate continua. Băbatul matur va şti să te privească exact aşa cum eşti şi să vadă frumosul din tine…dincolo de dimensiunile aşa-zis perfecte…

Einstein şi Eddington

Am văzut în seara aceasta un film fascinant cu acest nume “Einstein şi Eddigton” şi am simţit nevoia sa vă vorbesc despe el… Cunoşteam primul personaj, desigur, dar nu ştiam mai nimic despre al doilea, deşi rolul său în munca ştiinţifică a lui Einstein a fost covârşitor…pentru că el i-a demonstrat, de fapt, teoria. Nu o sa vă spun cum…poate vreţi să vedeţi filmul…
Deşi la început am crezut că o să mă plictisesc pentru că nu o să înţeleg mare lucru…filmul m-a prins…Pe de o parte filmul mi-a relevat, desigur, câteva detalii despre viaţa personală a lui Einstein pe care nu le ştiam, iar pe de alta urmăreşte modul în care savantul a descoperit teoria relativităţii.
Totul porneşte de la provocarea pe care Eddigton i-o lansează lui Einstein în legătură cu traiectoria bizară a planetei Mercur, traiectorie care nu se supunea legilor lui Newton, valabile până atunci. Totul se petrece în timpul războiului, iar Eddigton se află la Cambridge, în timp ce Einstein tocmai fusese cooptat de Universitatea din Berlin. E de înţeles că relaţiile dintre cele două ţări sunt foarte tensionate şi chiar se interzice colaborarea oamenilor de ştiinţă dintre cele două ţări. Dar ambii savanţi demonstrează că ştiinţa transgresează graniţele oricărei ţări.
Einstein răspunde imediat provocării lui Eddington şi se apucă de lucru, calculând şi socotind. Desigur, cheia teoriei este descoperită ca întotdeauna, când se aştepta mai puţin. Se afla în mijlocul străzii şi două maşini l-au ocolit. Atunci îi vine geniala idee referitoare la influenţa pe care soarele o are asupra celorlalte planete şi asupra spaţiului. Trimite viziunea sa asupra gravitaţiei lui Eddigton, care crede că este foarte plauzibilă.
Cea mai interesantă secvenţă din film pentru mine a fost cea în care el încearcă să explice surorii lui şi unui coleg ce descoperise Einstein. Ia faţa de masă si spune că acela este spaţiul pentru că spaţiul are formă, iar forma sa este data de soare. Aruncă pe faţa de masă o pâine (care simbolizeaza soarele)…ce se va întâmpla? Faţa de masă se va curba…aceasta este forma pe care soarele o dă spaţiului. Aruncă apoi un măr pe faţa de masă…ce se va întâmpla cu el ? Mărul se învârte în jurul pâinii pe faţa de masă…cam cum fac planetele în jurul soarelui.
Nu stiu dacă mă înţelegeţi, dar eu una m-am emoţionat teribil la secvenţa asta. De ce ? Pentru că mi se relevase într-un mod atât de simplu (mie, care nu sunt deloc un talent în domeniu) una dintre cele mai importante teorii ştiinţifice ale lumii. Şi imediat m-a apucat şi enervarea. Mă întreb de ce naiba în şcoală mi s-au făcut întotdeauna nişte demonstraţii atât de alambicate care nu m-au făcut decât să mă îndepărteze de ştiinţă. De ce nu ne-a arătat nimeni ceva asemănător cu faţa de masă, pâinea şi mărul ? Mă întreb câţi copii s-or fi îndepărtat de ştiinţă, unii chiar talentaţi, datorită sistemului nostru de învăţământ ? Eu îmi amintesc cum m-am îndepărtat. În generală eram olimpică la matematică pentru că aveam un profesor extraordinar, care ne provoca mereu să gândim şi a reuşit să ne explice geometria în spaţiu, dându-ne ca exemplu o musca ce zbura într-un ghiozdan. S-a ales praful de sistemul ăsta în liceu…când am avut o profesoara care ne punea să copiem din carte teoremele…şi uite aşa…am pierdut matematica pe drum…şi fizica…şi chimia…cu niste profesori incompentenţi, iar unii chiar nebuni cu acte. Pentru ştiinţă chiar aveam nevoie de o îndrumare…lectura am descoperit-o şi singură…m-am apropiat de literatură. Dar filmul ăsta mi-a trezit nostalgia ştiinţei pierdute în liceu…a timpului pierdut în liceu…

În loc de introducere...

Ideea acestui blog mi-a venit de mult, dar nu am avut până acum curajul să o pun în practică. Totul pleacă de la plăcerea mea de scrie...pe care am descoperit-o de mică...de pe când scriam jurnale personale pe care le ascundeam cu grijă să nu le descopere nimeni. Acum...tehnica modernă mă ajută să deschid un jurnal virtual...care va căpăta, desigur, pe alocuri, caracter de confesiune, fără păcatul de a deveni patetică...sper...E un blog, în primul rând, pentru sufletul meu...fără pretenţia de a emite sentinţe, de a da lecţii de viaţă, de a schimba ceva...El exprimă doar ceea ce gândesc...ceea ce simt...viziunea mea asupra lumii...Nu ştiu încă dacă are o finalitate demersul meu...deocamdată aşa simt...
O posibilă motivaţie mi-a fost oferită de Herta Muller: „Văzut din afară scrisul seamănă poate cu vorbirea. Dar dinăuntru, el este ceva ce ţine de singurătate. Propoziţiile scrise se raportează la faptele trăite mai degrabă în felul în care se raportează tăcerea la vorbire.[...]Propoziţiile scrise din îndatorire lăuntrică se judecă nu ca fiind permise sau interzise, ci autentice sau mimate. Scrisul face din lucrul trăit propoziţii, dar niciodată un dialog. Pe când se întâmplau, faptele nici n-ar fi suportat cuvintele cu care le aşterni mai târziu pe hârtie. Scrisul îmi pare ca mersul pe sârmă, între a dezvălui şi a păstra secrete lucrurile. Jumătate din ceea ce o propoziţie stârneşte în tine la citire nici nu a fost formulat. Şi tocmai jumătatea neformulată îţi înlesneşte goana buimacă în cap, iscând un şoc poetic ce trebuie socotit ca o gândire fără cuvinte. Sau poate că se cheamă „simţire”?”.
Mi s-a reproşat până acum că mă comport ca şi când aş face parte dintr-o altă lume...şi e drept ca uneori nu mă regăsesc în epoca asta...Sunt fermecată de rochiile cu crinolină, cred că într-o altă viaţă le-am purtat...îmi place muzica veche...mă face să simt ca plutesc, filmele vechi mă poartă într-o altă lume şi mă emoţionează până la lacrimi...Aşa că nu protestez prea vehement când mi se spune ca sunt dintr-o altă lume.
Viaţa este însă necruţătoare şi mi se mai întâmplă câteodată ceva care-mi aminteşte în ce epoca trăiesc...asa-zisul „secol al vitezei” în care nimeni nu mai are timp de nimic...totul se face pe grabă.
V-aţi gândit vreodată că limba e un mecanism uimitor care se adaptează perfect mentalităţii unei anumite epoci? Spre exemplu...în cazul nostru, verbul „ a fura” capată conotaţii semnificative. Astfel, sunt frecvente expresiile „a-l fura gândurile” (a se citi că meditaţia este, în prezent, un moment pasager şi întâmplător), „a-l fura somnul” (dormim pe apucate sau picăm de oboseală), meseria se învaţă „ pe furate” şi nu numai, „ a fura ochii cuiva” (imaginea ne păcăleşte mai mult ca oricând), „ a ţi-o fura” „ a fura o sărutare” (mă abţin de la comentarii).
Sa nu uităm...cuvintele au o forţă extraordinară...alegerea lor ne defineşte...fie că suntem sau nu constienţi de asta. Într-o lume în care vorbirea devine vorbărie, trivialitate, în care comunicarea nu mai este o artă...am ales să mă exprim prin cuvinte. Sper să fie un exerciţiu bun pentru vorbire şi pentru suflet...