Mărţişoare…mărţişoare…

A trecut Dragobetele şi a venit peste noi o altă sărbătoare care şi-a păstrat mai mult sau mai puţin valoarea tradiţională şi a devenit mai degrabă comercială. Toată lumea este într-o goană după mărţişoare, prea puţini îi mai cunosc semnificaţia. Nu o să vă fac acum vreo istorie a mărţişorului pentru că e plin internetul de legende…Prefer să vorbesc mai degrabă despre semnificaţia acestei sărbători pentru mine.
Mi-amintesc că în şcoala generală mărţisorul era un semn al popularităţii de care te bucurai în rândul colegilor. Dacă primeai mai multe mărţişoare, asta însemna că te bucurai de simpatia/respectul colegilor de clasă şi erai o colegă populară. Era un adevărat motiv de mândrie să etalezi punga de mărţişoare pe care ai primit-o sau pieptul plin, după caz, chiar dacă valoarea lor era modică faţă de ceea ce se dăruieşte astăzi. Inutil de spus că făceam şi o lungă coadă la catedra tuturor profesoarelor, fie că ne erau dragi, fie că nu. În mintea noastră era că mai ales «doamnele» trebuie să primească mărţişoare.
Ceea ce mi se pare amuzant este că mulţi dintre cei care au apucat aceste vremuri cred că şi astăzi «doamnele» pleacă de la şcoală încărcate de mărţişoare şi de flori. Poate în unele cazuri o fi aşa, mai ales dacă e vorba de doamnele învăţătoare, de care copiii sunt în general mai ataşaţi. Pe măsură ce înaintează însă în vârstă, copiii se detaşează total de această sărbătoare (şi de «doamne») şi nu-i mai resimt semnificaţia. Îmi vine în minte un an în care primisem foarte multe flori de la o clasă la care eram dirigintă (care începuse să mă iubească prin clasa a XII-a, că până atunci ne războisem) şi plecasem de la şcoală cu braţul plin de flori – un sentiment foarte frumos. Iar lumea pe stradă comenta: «iată ce înseamnă să fii doamna învăţătoare – primeşti multe flori». Deci, toată lumea ştie că învăţătoarele primesc multe flori, nu profele. Asta m-a facut să mă simt şi mai bine…eu eram excepţia – o profă care primea flori.
În ultimii ani nu mi s-a mai întâmplat asta, dar nu pot să spun că resimt vreo nostalgie. Pentru că atunci când am primit ceva, am ştiut că a fost dăruit din suflet. Am avut momente în care am vrut să refuz o floare sau un mărţisor oferit de un elev care nu consideram că mă respectă şi, prin urmare, floarea sau mărţişorul oferit(ă) mi se părea o jignire. Dar am zis că nu e cazul să fac o scenă într-o zi de sărbătoare. Pe măsură ce trece timpul cred însă că unii merită această scenă cu prisosinţă.
Din punctul meu de vedere, nimic nu compensează atitudinea lor faţă de mine la oră şi în relaţia interumană care se leagă între noi pe parcursul celor 4 ani în care le sunt profă. Modul în care unii dintre ei mă privesc face cât toate mărţişoarele din lume, iar ăsta este un lucru pe care foarte puţini îl pricep. Privirea lor îmi spune tot ce vreau să ştiu şi îmi dă o stare de bine, de mulţumire, de împăcare permanente, nu doar pentru o singură zi de primăvară. Astăzi am primit primul mărţişor şi prima floare de la doi copii pe care îi iubesc foarte mult şi ăsta e, zic eu, un semn bun. Darurile făcute din inimă merg direct la inimă. Pe de altă parte, în cazul unora, comportamentul grobian sau lipsit de maturitate nu poate fi şters nici de toate mărţişoarele, florile, cadourile…şi aş prefera sa nu le mai primesc deloc.
Ca de fiecare dată, o să respect tradiţia şi o să-mi pun mâine la mână un şnur roşu/alb pe care o să-l port până la sfârşitul lunii sau până văd primul pom/tandafir înflorit în care o să-l agăţ, ca să-mi poarte noroc. O să aleg un domn care să-l lege la mână, conform tradiţiei, şi dacă nu e iubitul, cum obişnuiesc, poate să fie un elev care mi-e drag. Pentru mine şnurul ăla este un simbol al primăverii în care m-am născut, al vieţii, al luminii şi al căldurii soarelui pe care o iubesc atât de mult. Este semn că s-a dus iarna (pe care n-o iubesc deloc) şi că a venit «un anotim, un an, un timp»…în care totul este posibil…O primăvară frumoasă vă doresc tuturor!

Românii sunt chinuiţi de talent

Am neglijat şi săptămâna asta să postez pe blog pentru că deja nu mai fac faţă cu toate cele de făcut pentru şcoală. Probabil că v-am plicitist deja cu asta, dar, din păcate este adevărat. Pe lângă orele propriu-zise, peste o sută de lucrări…, săptămâna asta am mai avut şi repetiţii pentru teatru.

Da, sunt într-un liceu plin de talente artistice….unele veritabile, altele doar cu pretenţii. Cu toate ocaziile reale sau improvizate, se fac spectacole şi manifestări « culturale ». De data asta a fost spectacol de Dragobete. Până acum nu am fost implicată în organizare şi am privit totul oarecum detaşat şi cu indulgenţă pentru că ştiu câtă muncă stă în spatele acestor momente, fie ele mai mult sau mai puţin reuşite. Ceea ce m-a uimit de însă în timpul pregătirilor ăstora a fost ambiţia unora de a apărea cu orice preţ pe scenă, deşi li se spunea că momentul nu merge, că nu se potriveşte cu tema spectacolului, etc…orice ca să-i facă sa dea înapoi…dar nimic.

Mă tot gândesc de ce. Că ştiu că la vârsta lor aveam mult mai mult simţ autocritic, îmi conştientizam valoarea, limitele şi nu mi-aş fi permis pentru nimic în lume să mă dau în spectacol, să mă fac de râs. Copiii ăştia ar fi făcut orice doar ca să fie pe scenă. O fi bine să crezi în forţele tale însă nu cred că e bine să te autoiluzionezi…

Dar ceea ce m-a uimit cel mai tare a fost că până şi cei mai penibili şi-au găsit publicul lor. Nu am reuşit să disting dacă cei din sală aplaudau « la mişto » sau unora chiar le plăcea, dar «interpreţii» au plecat fericiţi şi convinşi că sunt talentaţi şi adulaţi de public.

Ce am învăţat de aici? Că indiferent de cât de penibili or fi unii « artişti » toţi îşi găsesc «admiratori» sau public ţintă…

Românii au talent

Probabil că mulţi dintre voi au urmărit aseară emisiunea “Românii au talent.” Eu nu intenţionam…pentru că azi am avut un examen şi lucram de zor la ce aveam de pregătit. Televizorul era deschis…aşa cum fac de obicei pentru fundalul sonor…Eram concentrată la ceea ce făceam şi doar din când în când mai întorceam privirea spre tv… deja eram convinsă că au venit toţi penibilii şi chinuiţii de «talente» la emisiunea asta.
Dar în momentul în care a deschis gura un puşti venit la emisiune şi a început să cânte m-am oprit din tot ce făceam…că am rămas ţeapănă…nu-mi venea să cred ce aud. Nu puteam să cred că iese aşa ceva din copilul ăla. Nu am vreo pregătire de specialitate, nu ştiu dacă a cântat fals sau corect, tot ce ştiu este ca m-a emoţionat atât de tare ca mi-au dat lacrimile…iar eu plâng o dată la 5 ani…sau mai rar….Pentru cine nu l-a auzit…poate s-o facă acum…

Vezi mai multe pe Romanii au talent

Dacă v-aţi uitat cu atenţie la clip aţi observant că cei din sală râdeau de copil îninte să înceapă să cânte…şi juriul părea destul de sceptic ce-i drept…dar să râzi de cineva înainte să apuce să demonstreze cine este…ne arată aşa cum suntem…plini de prejudecăti şi limitaţi. În faţa evidenţei…sala s-a ridicat în picioare…iar eu la fel…pur şi simplu nu-mi venea să cred ce aud. Un băiat de 16 ani să aibă asemenea preocupări…nu credeam să mai văd...
Azi l-am căutat pe net şi l-am reascultat…mi-a produs aceeaşi emoţie. Se numeşte Narcis Iustin Nanău şi sper să mai aud de el, sper să devină celebru pentru că nimeni nu merită mai mult decât el. Nu numai pentru vocea ieşită din comun pe care o are, cât mai ales pentru tăria de caracter. Este un copil în care nu a crezut nimeni. Însăşi mama lui i-a spus ca n-o să facă nimic cu vocea asta, tatăl lui mărturisea în culise că a crezut că o să se râda de el, iar colegii de şcoală (ştiţi cu toţi cât de răi pot fi copiii) au râs mereu de el că are voce de femeie. El a încasat însă toate aceste lovituri şi a mers mai departe cu încredere în talentul lui. Mai ales pentru asta îl admir extraordinar şi ar trebui sa fie un exemplu pentru toţi.
Mi-a înfrumuseţat seara, mi-a atins sufletul şi sper să ajungă foarte departe pentru că eu cred că într-adevăr din acest moment viaţa lui s-a schimbat. Sunt fericită că l-am auzit şi dacă pentru asta trebuie să aud toţi penibilii, rataţii şi piţipoancele…mă sacrific. Să ai o asemenea voce, făra să fie lucrată, mi se pare un adevărat dar divin. Te face să te simţi…muritor de rând…

Sfântul Valentin şi presiunea comercială…

De câţiva ani sunt asediată de sărbătoarea asta importată de comercianţi pentru a mai găsi pretexte de vânzare. Nu o simt deloc din cel puţin două motive. Pentru mine orice sărbătoare este legată de religie şi de tradiţie. Or ziua asta nu are nimic din cele două. Cu religia ortodoxă n-are nicio legătură, iar tradiţia ei înseamnă vreo câţiva ani. Probabil că nefiind încetăţenită din copilărie/adolescenţă, acum nici atât nu rezonează cu mine.
Pe de altă parte, ideea că trebuie să-mi declar iubirea într-o anumită zi mi se pare stupidă. Desigur, cârcotaşii vor spune că numai cei singuri protestează împotriva sărbătorii, însă nu este deloc aşa. Fie că sunt, fie că nu într-o relaţie, refuz să o sărbătoresc. Prefer să aleg eu ziua în care să declar ceva (dacă am de declarat)…în care să fac surprize, cadouri, să mă exprim şi aş prefera să fie o zi cu semnificaţie personală şi nu o zi cu pupături la comandă şi cu inimioare de pluş kitschoase.
În ciuda stării mele de spirit, am zâmbit astăzi când vedeam bărbaţii cu flori în mână, aşteptând-o înfriguraţi pe ea…Şi, colac peste pupăză, am fost nevoită să fac o temă pentru un copil…ghiciţi ce era?...O poezie de dragoste…legată de marele eveniment al lunii – ziua îndrăgostiţilor. Ar fi drăguţ să o reproduc, dar vă prăpădiţi de râs. Pe mine m-a torturat, mai ales că eu refuz să fac versuri, de prin adolescenţă, când m-a chinuit şi pe mine talentul…bineînţeles. Apoi am citit poezie adevărată, şi am decis că asta trebuie să facă cine este talentat. Astăzi însă am scris o poezie de dragoste…şi iaca aşa, vrând nevrând, cred că am “sărbătorit” cumva ziua asta…

Există prietenie între un bărbat şi o femeie?

Am cam şomat saptămâna asta...pe blog…că de lucrat, am avut destule de făcut, de nu îmi mai văd capul. Chiar şi acum mă aşteptă o grămadă de muncă pentru şcoală şi pentru casă... Dar cum pâinea e la copt, iar cu aspiratorul nu pot să dau, că eu respect somnul vecinilor, am zis să mai scriu ceva pe blog.
Subiectul de astăzi este prietenia între un bărbat şi o femeie. Ideea m-a preocupat de-a lungul timpului pentru că eu mi-aş fi dorit să am mai mulţi prieteni bărbaţi, dar nu prea mi-a ieşit. Dar am doi şi cred că este de ajuns: primul este fratele, iar pe al doilea îl cunosc cam de 14 ani şi se numeşte Cristi.
În cazul fratelui o să spuneţi că nu prea se pune pentru că legăturile de sânge ne cam forţează să fim şi «prieteni», dar toţi cei care au un frate/soră ştiu că nu este obligatoriu aşa. Fraţii pot fi atât de diferiţi, încât între ei să se creeze o adevarată prăpastie şi, dacă nu există muncă, efort, dorinţa de înţelegere din partea amândurora, se pot înstrăina total…În cazul nostru a fost multă dorinţa din partea mea, iar el nu a avut încotro:)Acum suntem prieteni foarte buni, ne cunoaştem foarte bine unul pe celălat şi îmi place sa cred că există între noi o cumunicare excelentă.
Pe Cristi l-am cunoscut în studenţie şi ne-am apropiat datorită pasiunilor comune pentru cărţi, filme, actori şi opiniilor apropiate despre lume, despre viaţă…Chiar dacă există şi divergenţe foarte clare (ca de exemplu opinia despre existenţa lui Dumnezeu), întotdeauna ne-am respectat reciproc. Despre el precum şi despre ce înţeleg eu prin prietenie am scris mai multe în postarea din octombrie 2010 : «Mai există prieteni?»…
De-a lungul timpului, însă, m-am confruntat cu scepticismul oamenilor în ceea ce priveşte posibilitatea existenţei unei prieteniii sincere, adevărate între un bărbat şi o femeie. Să enumerăm motivele:
1. Majoritatea oamenilor cred, că atunci când există, unul dintre cei doi este îndrăgostit de celălalt şi, neputând să aibă mai mult, acceptă varianta compromisului. Ce-i drept, am trăit şi eu experienţa asta, dar prin şcoala generală. Eram îndrăgostită de un coleg de clasă şi, pentru că nu aveam curajul să-i mărturisesc (mi se părea o mare umilinţă pentru o fată să facă ea primul pas), i-am devenit cea mai bună prietenă. La finalul clasei a VIII-a, i-am mărturisit într-o scrisoare (cum altfel?) adevărul şi toată prietenia s-a dus de râpă. Deci, cam de pe atunci am învăţat pe propria piele că o condiţie esenţială pentru ca o prietenie între un barbat şi o femeie să reziste este să nu existe atracţie fizică.
2. Un al doilea motiv ar fi că, fiind vorba despre persoane de sex diferit, la un moment dat, vreunuia dintre ei i-ar putea trece prin cap şi varianta de a face dragoste cu celălalt. Situaţiile pot fi variate: de la a fi prea ameţiţi de băutură până la a se refugia unul în braţele celuilalt de tristeţe şi singurătate. Pentru mine aceste posibilităţi se exclud, prima pentru că nu beau (oricum nu până-ntr-atât încât să nu mai ştiu ce fac), iar ultima pentru că eu ştiu că sexul nu e o alinare decât de moment (cam cât durează actul în sine), după care sentimentul de pustietate şi singurătate este şi mai mare. Iar la asta se mai adaugă şi sentimentul penibililului şi al vinovăţiei că ai stricat o prietenie frumoasă…Unii vor spune că nu trebuie să fie neapărat aşa. Vorbim atunci despre altă categorie de «prieteni»…care se întâlnesc doar noaptea…
3. În fine, alţii vor spune că bărbaţii şi femeile sunt mult prea diferiţi pentru a vorbi aceeaşi limbă, pentru a putea fi cu adevărat prieteni. Dar eu cred că tocmai asta ar trebui să ne facă să luptăm pentru o astfel de prietenie – dorinţa de a cunoaşte şi de a înţelege câtuşi de puţin tabăra cealaltă. Cele mai multe lucruri despre bărbaţi le-am aflat mai întâi de la prietenii mei şi abia mai apoi de la bărbaţii din viaţa mea. Pentru că atunci când un bărbat vrea să cucerească o femeie apelează la tot felul de strategii mai mult sau mai puţin sincere, dar un prieten ţi se dezvăluie mai ales ca om, şi mai puţin ca mascul. Dacă ai ocazia să-l vezi şi în «acţiune » de cucerire sau ţi se confesează când e îndrăgostit, poţi afla despre bărbaţi mai multe decât ai fi visat. Evident că depinde foarte mult de tipul de prieten pentru că oricât ne place să generalizăm, bărbaţii nu gândesc la fel şi nici nu « e toţi nişte porci». Am avut ocazia să am ca prieteni două tipologii total diferite şi, cu toate acestea, nu pot avea pretenţia că ştiu ce e în capul tuturor bărbaţilor.
De multe ori mi-am dorit să mă împrietenesc şi cu alt gen de bărbaţi tocmai pentru a-mi îmbogăţi experienţa de viaţă. Ştiam sigur că nu-mi doresc niciun alt fel de relaţie cu ei, dar voiam să-i cunosc tocmai pentru că erau tipologii aparte: ori foarte departe de ceea ce eu apreciez şi respect la un bărbat, ori demni de tot respectul şi admiraţia, însă fară a mă simţi atrasă fizic de ei. De multe ori însă am avut dificultăţi, lovindu-mă de orgoliul tipic masculin. Unii nu admiteau că ceea ce-mi doream eu era o simplă prietenie, fiind convinşi că ăsta nu e decât un paravan pentru dorinţe ascunse, iar alţii se simţeau atacaţi în momentul în care le contracaram opiniile sau îi ironizam uneori. În situaţiile acestea, prietenia a fost imposibil de legat sau de păstrat, din păcate. Cu toate acestea, chiar şi din puţinele conversaţii purtate eu am învăţat câte ceva pentru ca, în general, sunt foarte atentă la oameni, la ceea ce spun, exprimă.
În final, aş fi vrut să introduc măcar un sodaj în postare să aflu şi părerea voastră despre subiect, dacă voi credeţi că este posibilă sau nu prietenia între un bărbat şi o femeie. Dar, după ce m-am zgâit vreo jumătate de oră la tabloul de bord al blogului şi am căutat chiar şi pe Google, unde am citit vreo 2 « reţete » care n-aveau nicio legătură cu administrarea blogului meu, am cedat şi rămân iar la mila cititorilor să mă lumineze şi pe mine cum se face asta. Aşa am procedat şi cu filmuleţul de pe Youtube şi mulţumesc pentru ajutor.

Prostituţia presei

Bine v-am regăsit, dragii mei. Gata şi cu vacanţa...am revenit la muncă, nu aş putea spune...cu forţe prospete, că toată săptămâna am avut insomnii, dar cu trezirea la 6 dimineaţa, îmi revin eu la programul normal...
Subiectul de astăzi e presa noastră cea de toate zilele…Cred că toţi aveţi o părere despre asta şi nu tocmai bună. Am auzit multă lume plângându-se de nivelul deplorabil la care s-a ajuns în presa actuală, despre ştirile care nu mai sunt ştiri, ci bârfe, despre vulgaritatea, prostia, ipocrizia, prostul gust care ne-au invadat ecranele tv şi tarabele cu ziare.
Ceaa ce m-a determinat să abordez subiectul acum a fost un mail pe care l-am primit recent. Am o adresă pe care o folosesc când nu vreau să dau adresa mea oficială tocmai pentru a nu primi spamuri. În fine, mailul era de la un site pentru femei şi conţinea un top al piţipoancelor care au plâns în direct la tv. Topul acesta a fost urmat de alt top al piţipoancelor care apar la tv fără să fi făcut nimic. Comentariul…de-a dreptul maliţios, desigur: «Conduc maşini scumpe deşi au venituri cu care nu ar putea să plătească nicio chirie în Ferentari, se afişează ostentativ la braţul unor bărbaţi potenţi financiar, sperând ca într-o bună zi să le devină soţii. Se fâstâcesc de fiecare dată când un jurnalist zelos le aruncă în faţă numărul iubiţilor prin patul cărora au trecut. Se vor Maica Tereza, dar nu se pot apropia nici la 100 de metri de Biserică... Acestea sunt domnişoarele care se califică cu succes la statutul de vedetă, pentru că reuşesc să bifeze toate criteriile pe care le presupune acest statut în ziua de astăzi. Noi am găsit 7, dar lista este mai lungă.»
Aici intervine pardoxul: deşi atitudinea jurnaliştilor pare să fie de dispreţ profund faţă de domnişoarele supranumite «piţipoance», ele au ajuns la acest statut de aşa-zise «vedete» tocmai datorită presei. Chiar topul mai sus amintit, însoţit de fotografiile semidezbrăcate ale domnişoarelor nu reprezintă decât o reclamă în plus pentru ele, nicidecum un deserviciu. Ele oricum cred că orice publicitate e bună, chiar cea negativă, pentru că doar aşa s-au «lansat».
Ceea ce mă revoltă nu este atât calitatea domnişoarelor sau mai bine zis lipsa de valoare, cât atitudinea presei. Pe de o parte le bălăcăresc, le dispreţuiesc, le ironizează sau chiar mai mult, iar pe de altă parte le urmăresc cu aparatele foto, le invită la emisiuni şi-şi fac ratingul pe seama lor. Genul ăsta de atitudine are pentru mine un nume: prostituţie. Definiţia de dicţionar spune că este o « faptă (infracțională) comisă de femeia care practică relații sexuale cu diverse persoane pentru a-și procura mijloacele de existență» (aici îmi permit să context definiţia misogină dată de DEX deoarece există în mod clar şi dovedit şi bărbaţi care se prostituează la fel cum contest şi includerea femeilor în categoria «persoane defavorizate» în formularele europene). În sens figurat prostituţia este definită ca « înjosire, folosire degradantă a calităților, a talentului». Evident că în acest sens vorbesc eu despre prostituţia presei. Şi dacă înţeleg cum anumite moderatoare/moderatori gen Adriana Bahmuţeanu invită astfel de personaje în emisiuni deoarece nici doamna amintită nu e departe de invitate, nu înţeleg cum pot să discute cu ele moderatori cu experienţă în televiziune, oameni inteligenţi, eleganţi, cu bun-simţ. Sincer…nu mă văd nici pentru toţi banii din lume stând de vorbă cu un personaj ca Nikita, spre exemplu. Nu aş putea să-mi stăpânesc greaţa ca să-i mai pot pune şi întrebări…cam la ce nivel trebuie să ne coborâm?
Am uitat să vă mai spun o motivaţie a postării de astăzi: constatarea tristă şi amară ca toţi elevii mei ştiu cine este Daniela Crudu ( e doar un exemplu ales la întâmplare), dar numai foarte puţini au auzit (înainte să le pomenesc eu) de Mircea Eliade. Dar asta este puterea presei până la urmă, nu?...

Subterfugii…

Trebuie să spun că răspunsurile mele pentru cititorii blogului, nu au rămas fără ecou şi acum am observant că cineva a căutat sau caută zilnic pe blogul meu “eu tot vă iubesc chiar dacă m-aţi lăsat corigent”. Că să vedeţi ce elevi inventivi am…
Dragul meu, am recepţionat mesajul şi mă bucură peste poate că nu-mi porţi pică şi nu risc, precum în America, să fiu împuşcată de vreun elev cu probleme. Mă bucură că eşti conştient că nu te-am lăsat corigent din rea-voinţă, ci pentru că o meritai. Şi sper ca în semestrul următor să iei măsuri ca să îndrepţi situaţia.
“Declaraţia de dragoste” mă măguleşte şi o întorc spre toţi elevii mei, care ştiu că îi iubesc şi că tot ce fac este pentru a-i ajuta să evolueze nu pentru a-i pedepsi, a mă răzbuna sau din răutate gratuită. Nu-mi place deloc să las corigenţi, dar unii îmi forţaţi mâna…Un bun părinte trebuie să ştie şi când să pedepsească…

Vreau o ţară ca afară

Bănuiesc că aţi auzit melodia celor Vunk – “Vreau o ţară ca afară”. Mai mult, din câte am înţeles, cei din formaţie au pornit o adevărată campanie socială prin care susţin mesajul melodiei. Am ascultat şi eu textul şi, sincer, nu mi s-a părut tocmai complex. Ian’ ascultaţi şi voi:
Mă rog…pentru o melodie e probabil destul… În afară de titlul care se repetă, am reţinut că ne dorim: şcoli, şosele, spitale ca afară, bani în buzunare şi o ţară zâmbitoare. Na că făcui şi o rimă. Acu’ mă apuc de făcut texte pentru melodii :)Înţeleg mesajul celor de la Vunk, dar nu prea empatizez cu el. Nu ştiu de ce m-am săturat de comparaţia asta permanentă cu ce se întâmplă « afară » şi nu înţeleg de ce nu putem fi noi exact aşa cum suntem, cu unele mici îmbunăţăţiri.
Iar îmbunătăţirile pornesc de la fiecare dintre noi…nu cred în chestiuni impuse «de sus». Putem începe cu ceva foarte simplu…să încercăm să ne aruncăm gunoiul la coş pe stradă, să nu mai urlăm unii la alţii în mijloacele de transport, să încercăm să ne facem datoria cum se cuvine, acolo unde suntem, nu gândindu-ne doar la bani (că nu ne ajung oricum niciodată), ci şi la cei pe care îi servim şi care nu au nicio vină, etc…
Cred că-i o veche meteahnă de-a noastră…aceea de a ne uita mereu în ograda vecinului şi eventual de a-l invidia. Nu ne ajunge că avem familie, copii, dacă vecinul are amantă…ne vin şi nouă idei…Pentru că, din păcate, nu avem întotdeauna inteligenţa de a selecta şi de lua doar lucrurile bune «de afară» sau de la ceilalţi…

De câte ori aud pe cineva comparând situaţia de la noi cu cea de « afară » îmi vine în minte replica lui Caţavencu: «Nu voi, stimabile, să ştiu de Europa d-tale, eu voi să ştiu de România mea şi numai de România ... » („O scrisoare pierdută", 1884, Actul III, scena 3). Nu este el, Caragiale, nemuritor?
Citeam în ziar că astăzi nimeni nu a sărbătorit împlinirea a 159 de ani de la naşterea lui I.L. Caragiale (e adevărat că data naşterii e incertă). Dintre cei intervievaţi, unii considerau că românul nu-l sărbătoreşte pe Caragiale pentru că dramaturgul etalează micile-mari mizerii ale sufletelor noastre chinuite, alţii au spus că tot românul e enervat că nu reuşim să ieşim din felul cum ne-a zugrăvit Caragiale. Poate câte puţin din toate…sau poate că I.L. Caragiale nu are nevoie să fie comemorat, sărbătorit pentru că este omniprezent, este încă foarte viu. Mi s-a întâmplat foarte des să aud în jurul meu spunându-se: «Dacă ar trăi Caragiale…ce subiecte ar mai avea… ». Aşa că oamenii îl comemorează zilnic pe Caragiale, pomenindu-i numele…sper că unii îl mai şi citesc sau recitesc. Eu îi ştiu unele texte aproape pe de rost, dar nu încetez să mă amuz de câte ori le recitesc. Puţini scriitori au acest efect asupra mea. De aceea, cred că dincolo de toate clişeele specifice cu aceste ocazii, trebuie să spun că I. L. Caragiale este nemuritor. Deci, astăzi, de ziua lui Caragiale, "Să citim textele lui amare şi să păstrăm un minut de tristeţe naţională că, fir'ar să fie, nici anu' ăsta n-am fost mai buni... ."