Admirator sau răuvoitor secret?

Ieri dimineaţa am avut parte de o surpriză de proporţii. Când plecam la prima oră a dimineţii, ies pe uşă, în scara blocului-beznă totală, dau să închid uşa…nu se închidea, aprind lumina să văd ce se întâmplă şi: surpriză! Pe pragul uşii era un buchet de flori, de crizanteme mov. Trăiam sentimente contradictorii: pe de o parte am zâmbit, gândindu-mă că nu mi s-a mai întâmplat niciodată aşa ceva, pe de altă parte eram contrariată. Nu ştiam cine să fi făcut gestul şi în ce scop. Nu cunosc niciun potenţial admirator, care să-mi facă aşa o surpriză plăcută. Mi-am sunat prietena cea mai bună care a găsit că e un lucru foarte frumos şi apoi m-a întrebat toată ziua dacă am descoperit admiratorul. Dar…mister total. Mama, pe de altă parte, s-a gândit numai la nenorociri, la vrăji şi farmece, a venit pe la mine după ce am plecat la lucru şi a aghesmuit şi tămâiat, că atunci când am ajuns acasă mirosea ca la biserică. M-am prăpădit de râs.
Mă gândeam cât de diferiţi pot fi oamenii şi cât de diferit interpretează lucrurile. Prietena mea care vede în jur numai lucruri bune şi intenţii frumoase şi mama, care are numai temeri şi nesiguranţe. Iar eu…undeva la mijloc…dorindu-mi să cred că a fost un gest frumos şi dezinteresat, iar pe de altă foarte conştientă că în ziua de azi astfel de gesturi sunt foarte rare. Evident că mai târziu mi-a fost ciudă pentru că ar fi trebui să nu am nicio temere şi ar fi trebuit să simt ca prietena mea. Trebuia să fi învăţat până acum că lucrurile ţi se întâmplă aşa cum îţi doreşti, dar se pare că mai am de lucru la acest capitol.
Apropo de oamenii care interpretează lucrurile diferit… Mi-a fost dat să cunosc un personaj extrem de inteligent şi arătând bine, care însă are mari probleme de relaţionare umană. El crede însă că este extrem de sociabil, jovial şi că are un fler impecabil şi o experienţă de viaţă imbatabilă. În viziunea lui, oamenii se împart în frumoşi şi urâţi, înalţi şi pitici, iar cei înalţi şi frumoşi sunt automat împăcaţi cu ei înşişi şi cu toată lumea, pe când cei mici şi urâţi sunt frustraţi şi îi urăsc pe cei dintâi. El face parte, bineînţeles, din prima categorie. De câte ori intră în contact şi are eventual vreun conflict cu cei din a doua categorie…care credeţi că este explicaţia? Evident... sunt mici şi frustraţi, invidioşi pe el, care este frumos şi înalt. Nu-mi vine să cred că un om căruia îi funcţionează creierul şi nu este oligofren (cum spune despre el uneori în glumă) are o asemenea concepţie de viaţă. Cred că este suspicios în legătura cu orice om care nu se încadrează în stadardele lui şi-l bănuieşte automat de meschinării şi mârşăvii. Nu admite nicio critică şi oricine îi spune ceva ce nu-i convine este evident…aţi ghicit…frustrat din vreun motiv vizibil sau invizibil, prost, îngust la minte, etc. Nu concepe că el ar putea să greşească în vreo situaţie. De fapt, stau să mă gândesc dacă mai e aşa inteligent cum mi-a părut prima dată… poate doar pentru că are un discurs foarte coerent, lucru pe care îl apreciez foarte mult la orice om. Din păcate…cred că nu…Doza de superficialitate a acestei viziuni de viaţă este mult prea mare...şi sper să nu existe prea mulţi oameni de genul ăsta…

Ai grijă ce-ţi doreşti pentru că s-ar putea să se întâmple!

V-aţi întrebat probabil, ca şi mine, de ce unii oameni obţin întodeauna ceea ce vor, au totul de la viaţă, în timp ce alţi…o duc din ghinion în ghinion, iar viaţa lor este un eşec permanent. Desigur, prima explicaţie care ne vine în minte este că aşa le-a fost dat, aşa vrea Dumnezeu, ăsta le este destinul. ( Despre destin…merita sa discutăm într-o postare distinctă.) Însă, cu toate astea, nu putem uita că omul este înzestrat şi cu liberul arbitru şi dacă vrea cu adevărat, îşi poate schimba destinul, soarta şi aşa ajungem iarăşi la dorinţe…
Pe mine problema m-a preocupat întotdeauna pentru că sunt o luptătoare şi-mi place să obţin ceea ce-mi doresc, îmi place să fiu foarte bună în tot ce fac, dacă nu se poate să fiu prima...În general, am reuşit în tot ce mi-am propus, iar atunci când nu a fost aşa am căutat să aflu de ce, unde am greşit. Şi am aflat că în primul rând, nu mi-am formulat corect dorinţele. Cine mi-a citit blogul îşi aminteşte că , de exemplu, că în adolescenţă mă rugam la Dumnezeu să-mi dăruiască un bărbat care să mă iubeasca aşa cum sunt. Şi mi l-a dăruit…dar nu l-am iubit eu pe el…şi aşa mi-am dat seama că am obţinut ceea ce mi-am dorit. Nu mi-am imaginat că e foarte important să-mi doresc să-l iubesc şi eu, credeam că asta vine de la sine, foarte uşor, că dacă el o să mă iubească…o să-l iubesc şi eu pe el…dar nu a fost aşa. Am aflat că e foarte simplu să obţii ce vrei atunci când îţi doreşti ceva concret, însă e mult mai greu când e vorba despre lucruri abstracte, sentimente, oameni. Aici trebuie să fii foarte atent ce îţi doreşti şi să formulezi foarte exact pentru că şi dacă nu formulezi vei obţine ceea ce doreşti sau ceea ce crezi în subconştient. Am aflat pe propria piele că oamenii cred despre tine exact ceea ce tu crezi despre tine…pentru că asta transmiţi. Cunosc o femeie care nu e deloc frumoasă după standardele clasice de frumuseţe, dar are mare efect asupra bărbaţilor pentru că ea se crede sexi şi exact asta emană, sex-appeal. Cunosc şi cazul femeii care crede că toţi “bărbaţii e nişte porci” şi exact asta întâlneşte…o confirmare perpetuă a opiniei ei despre bărbaţi. Când o să-şi schimbe părerea şi o să creadă că există şi bărbaţi deosebiţi, probabil că o să se schimbe şi tipul de cunoştinţe.
Deci, lucrurile nu se întâmpla pur şi simplu, ci noi facem să se întâmple. V-aţi gândit vreodată cât adevăr poate exista în proverbul “Ai grijă ce-ţi doreşti pentru caă s-ar putea să se întâmple!”? Dar i-aţi înţeles pe deplin semnificaţia? El se referă, cred, exact la faptul că trebuie să avem grijă ce şi cum ne dorim, cum formulăm ceea ce dorim pentru că dacă dorinţa nu e formulată corect sau complet, s-ar putea să se întoarcă împotriva noastră.
Al doilea pas şi cel mai important este să acţionăm pentru a îndeplini ceea ce ne dorim. Aici…majoritatea oamenilor pierd. Nu e suficient să ne dorim să ne îmbogăţim şi să aşteptăm să ne pice din cer. Trebuie să facem ceva pentru asta. Îmi vine în cap exemplul mamei care mereu se lamenta că nu e norocoasă şi că nu a câştigat niciodată nimic. Am întrebat-o dacă a jucat vreodată la ceva şi mi-a spus că o singură dată la loto. Evident ca am râs şi i-am zis că nu înţeleg atunci cum vrea să câştige. În fine, ulterior s-a apucat să-şi mai ia nişte bilete la bingo sau aşa ceva, dar ea e la fel de convinsă ca nu va câştiga niciodată nimic şi evident că nu se va întâmpla pentru că nu asta e mentalitatea celui care obţine ce-şi doreşte. Şi oricum, mai eficient să obţii avere sau statut social este să acţionezi prin muncă. Poate fi mai greu, dar nu imposbil. Eu mi-am dorit mereu să fac ceea ce-mi place şi să câştig cât să trăiesc decent şi exact asta am obţinut. Nu-mi doresc mai mult pentru că ştiu că asta ar însemna şi să muncesc mai mult…şi momentan sunt obosită. Dacă o să vreau la un moment dat să schimb ceva în viaţa mea, trebuie să fiu şi dispusă să acţionez în acest sens…altfel dorinţa rămâne doar un vis.
Nu am pretenţia de a vă învăţa cum să obţineţi ceea ce vă doriţi, dar sper măcar că v-am facut să vă gândiţi puţin la asta şi să găsiţi, eventual, propriile soluţii. Mi-ar plăcea să le vad la secţiunea comentarii. Deci, vă lansez întrebarea: cum faceţi sau ce faceţi voi pentru a obţine ceea ce doriţi?

Vă invit la o cafea de cicoare :)

Da, recunosc, am şi eu un viciu: cafeaua. Nu sunt dependentă fizic de ea pentru că m-am testat – nu mă doare capul dacă nu beau cafeaua de dimineaţă, nu încep să tremur după aroma ei, nu mă simt ameţită, n-am nicio problemă de funcţionare fizică într-o zi fără cafea. Dar sunt dependentă de gustul cafelei, de aromă, de miros, de căldură…îmi place tot ce are legătură cu ea…toate derivatele, cappucino, moccacino, etc, dar şi cacaua, prăjiturile cu cafea sau cacauă, etc. Am început să beau cafea prin facultate, când trebuia să stau până dimineaţa să învăţ. Dar cafeaua a devenit curând şi pretext de discuţie cu prietenii. Totul curgea mai uşor încălziţi la propriu şi la figurat de aroma cafelei. Desigur, unii dintre ei mai şi fumau la o cafea, însă eu am detestat dintotdeauna viciul ăsta şi, de aceea, sunt printre cei care ţopăie de fericire pentru că în curând fumatul va fi interzis şi la noi în locurile publice. În sfârşit!!! O să pot merge şi eu într-o discotecă fără să trebuiască să plec după două ore pentru că mă sufoc de la atâta fum şi n-o să-mi mai miroasă hainele şi părul ca unei cârciumăriţe. Iar la restaurant, n-am să mai fiu invitată la colţ (la propriu) doar pentru ca cea mai mare parte a restaurantului este dedicată viciaţilor, când ei ar trebui pedepsiţi şi puşi la colţ :) Sper să nu mă blesteme fumătorii :)
Revenind la cafea, acum, la maturitate (observaţi eufemismul), am devenit tot mai preocupată de tot ce înseamnă viaţă sănătoasă şi, deşi se spune că licoarea asta poate fi benefică având antioxidanţi, etc, nu cred că lucrurile stau prea bine dacă depăşeşti o anumită cantitate. În plus…eu n-am suportat niciodată ideea de dependenţă de ceva sau cineva…Aşa că, în ultima vreme am căutat alternative pentru a putea renunţa la cafea, fără a mă lipsi de gustul ei, de aromă, adică am căutat un înlocuitor. Şi uite aşa am dat peste cicoare şi orz. Da, oricât de bizar vă sună există cafea din cele două cereale. Gustul de cicoare instant este foarte apropiat de cel al nessului, dar fără efectele negative ale acestuia. Obţinem energia cafelei, dar fără cofeină. Avantajul este că se poate bea oricâtă şi la orice oră. Ştiu că şi ceaiul este bun, dar din păcate pentru mine nu este o alternativă pentru că eu îl ascociez cu ideea de a fi bolnav şi cu greu mă mobilizez să-l beau şi când trebuie. Prin urmare, în ultima vreme şi chiar acum când vă scriu, savurez o ceaşcă de cicoare. Sună…diferit…şi am tot încercat lucruri noi în ultima vreme…am încercat să diversific măcar alimentaţia şi să-mi rafinez gustul. Sunt încântată de descoperirile pe care le fac şi poate o să creez chiar o secţiune specială pe blogul meu pentru tot ce înseamnă alimentaţie şi viaţă sănătoasă în general, în care să împărtăşesc câte puţin din tot ce am învăţat de-a lungul timpului...Deocamdată închin pentru voi o ceaşcă de cicoare! Pe curând!

Lecţia neînvăţată

V-aţi întrebat probabil şi voi, ca majoritatea elevilor de liceu, la ce v-or fi folosit romanele studiate în această perioadă, multe dintre ele…rupte total de realitatea actuală. Însă...lucrurile nu stau chiar aşa pentru că unele dintre ele conţin adevărate lecţii de viaţă pe care, însă, unii dintre noi nu le-am înţeles la momentul potrivit.
Am să iau doar un exemplu pentru a-l aplica pe două poveşti de viaţă pe care le-am auzit în ultima vreme. Este vorba despre romanul lui Camil Petrescu “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. Toţi vă amintiţi probabil că personajul principal, Ştefan Gheorghidiu, se îndrăgosteşte iremediabil de Ela, o colegă de la Universitate, pe care o crede sufletul pereche, femeia “în exemplar unic”. De câte ori mi se povesteşte acest roman…el este invariabil rezumat astfel: “Cei doi se căsătoresc, trăiesc o vreme foarte fericiţi împreună, dar după ce Ştefan moşteneşte averea unchiului său, Ela se schimbă, devine interesată de avere, de viaţa mondenă şi chiar îşi înşală soţul, care e îngrozitor de gelos şi se chinuie mistuitor, urmărind fiecare gest, fiecare reacţie a soţiei”. Iar eu încerc să atrag atenţia de fiecare dată asupra faptului că Ela nu se schimbă după căsătorie, ci fusese dintotdeauna aşa, doar că Ştefan nu a fost capabil să vadă acest lucru de la început. Pentru că el are în minte un ideal de feminitate, îl proiectează asupra Elei şi o vede cum şi-ar fi dorit-o, nu cum era în realitate. În al doilea rând, Gheorghidiu nu suferă mistuitor pentru că este înşelat de soţie, ci pentru că el s-a înşelat în alegerea lui. Ca orice intelectual, el are orgoliul inteligenţei şi crede că atunci când a ales-o pe Ela a făcut cea mai bună alegere. În momentul în care începe să descopere că “sub o madonă crezută autentică” se ascunde “un cap străin şi vulgar”, se clatină axa existenţei lui “încrederea în vigoarea şi eficacitatea inteligenţei”. Aceasta este adevarata dramă. Dacă toţi am fi înţeles-o, poate nu am fi repetat greşeala acum, la maturitate.
Acum…să vedem şi legătura cu viaţa…Am auzit doi dintre cunoscuţii mei lamentându-se că au fost înşelaţi de femei pe care le-au crezut “madone autentice”. Primul regreta amarnic că a investit totul în femeia de care era îndrăgostit, s-a străduit să o aducă din provincie în Bucuresti, a ajutat-o enorm în carieră şi în viaţă, iar după aproximativ 5 sau 7 ani de relaţie (nu-mi mai amintesc exact) a renunţat la copilul pe care i-l putea dărui şi l-a înşelat cu un antrenor de ski. Să mai fac o paralelă cu literatura? În romanul amintit, Ela pare că îl înşală pe Gheoghidiu cu un anume domn G., iar când rămâne însărcinată renunţă la copil, în ciuda insistenţelor lui Ştefan. Ulterior…el îşi dădea seama că poate copilul nu era al lui, ci al d-lui G. şi de aceea ea nu şi l-a dorit. Să fie vreo asemănare cu povestea amicului meu?
Al doilea cunoscut povestea că era căsătorit, cu doi copii, cu o carieră de succes şi o vilă aproape terminată…când a descoperit “femeia vieţii lui”, o iubire ca în filme, aşa cum îşi dorea el. Trăieşte povestea cu amanta la maximă intensitate şi are senzaţia ca respiră la unison, că simt la fel, gândesc la fel…aşa încât pare că nimic nu mai contează – nici soţia, nici cei doi copii, nici vila, nici nimic. Bineînţeles că adevărul se află la un moment dat şi… adio soţie, adio copii, adio vilă …Omul se refugiază în braţele amantei să-şi găsească alinarea, când colo, ce să vezi; surpriză. Amanta, femeia vieţii lui, îi spune că nu mai e bărbatul de care s-a îndrăgostit. În punctul acesta, oricât de dramatică povestea, m-am prăpădit de râs. I-am zis: “Păi avea dreptate, că bărbatul de care s-a îndrăgostit era însurat. Ce să facă ea cu un bărbat liber?”.
Ce au în comun toate cele trei poveşti: una ficţională şi două reale? Foarte simplu: în toate există oameni care aleg prost pentru că sunt incapabili să vadă dincolo de aparenţe, pentru că se îndrăgostesc de o imagine a femintăţii din mintea lor şi o confundă cu realitatea. Deosebirea: amicii de care am povestit au rămas traumatizaţi, acţionând după principiul “Cine s-a fript cu ciorbă, suflă şi-n iaurt”. Înca o dată vin cu lecţia de literatură şi amintesc că finalul romanului amintit era că Gheorghidiu lasă Elei nu numai bani, casă, obiecte de preţ, cărţi, lucuri personale…dar şi amintiri, adică “tot trecutul”. Asţa înseamnă că este în stare să depăşească eşecul iubirii şi eşecul personal pentru a putea merge mai departe, pentru a o lua de la capăt. Sper ca măcar ideea asta să fie asimilată de bărbaţii mai sus amintiţi şi să-şi poată continua viaţa…de data asta cu lecţia învăţată!

Într-un război permanent cu lumea…

M-am tot gândit de-a lungul timpului ce-i face pe unii oameni să împroaşte permanent cu venin în jur? De unde atâta frustrare, nemulţumire, furie, încât să fii tot timpul gata de luptă, de atac, de răutăţi…?
Am tot căutat să aflu de-a lungul timpului să aflu ce-i face pe oameni fericiţi, respectiv nefericiţi. Şi am aflat că în marea majoritate a cazurilor…ei înşişi. Am citit undeva, nu mai ştiu unde, că omul poate fi fericit doar dacă are capacitatea de a trăi singur această stare, fără ajutor exterior. Pentru mine a fost o revelaţie pentru că şi eu am crezut, ca mulţi alţii, că doar cineva sau ceva te poate face fericit. Însă nimic mai greşit – o dovedesc toţi acei oameni care primesc lovitură după lovitură din partea vieţii şi tot mai au puterea să zâmbească, să se bucure de viaţă, dar şi cei care, deşi au aproape totul, sunt veşnic nemulţumiţi, vor mai mult, nu au timp să se bucure de ceea ce au deja.
Sunt oameni care, indiferent de ceea ce li se întâmplă, pot să vadă partea plină a paharului. Nu de puţine ori mi s-a strâns inima şi m-am simţit grozav de umilită de oameni care trăiesc adevărate tragedii şi totuşi sunt fericiţi, se bucură de binele pe care l-au primit şi nu se agaţă doar de rău. Aceştia mi se par oameni cu adevărat superiori…Şi aceste exemple pe care le-am tot văzut în jurul meu m-au făcut şi pe mine să vreau să mă înalţ deasupra răului, deasupra stării de nemulţumire permanente, deasupra nefericirii. Mi-am dat seama ce norocoasă sunt, câte motive am să fiu fericită şi am început să mă bucur de lucruri simple şi să zâmbesc când văd pe stradă un îndrăgostit care sărută mâna iubitei, când văd pe cineva aruncându-şi gunoiul la coş şi nu pe jos (mai există o speranţă), când la şcoală descopăr că nişte copii au învăţat ceva de la mine, când familia mi-e sănătoasă, iar prietenii aproape…Bineînţeles că lipsesc multe ca să fiu cu adevărat fericită, dar prefer să mă concentrez asupra a ceea ce am şi nu asupra a ceea ce lipseşte…pentru că întotdeauna va lipsi ceva şi asta ar înseamna să fiu veşnic nefericită. Nu încetez să lupt şi să sper că pot obţine de la viaţă cât mai multe din ce îmi doresc…dar cel mai mult îmi doresc să evoluez spiritual…

Ce face o banală răceală din om…

Ştiam eu că după o stare de bine…aşa inexplicabilă…nu urmează ceva bun… M-am trezit de dimineaţă cu o durere de gât destul de urâtă, de parcă pielea de pe gât mi-ar crăpa…Nu ştiu de unde mi se trage că nu am stat în frig sau în curent...În fine, m-am târât până la şcoală unde a trebuit să trec printr-o adevărată tortură pentru a vorbi vreme de 5 ore, fără să mă lamentez în faţa copiilor, deşi mai făceam câteodată câte o grimasă. În fiecare pauză am băut ba cafea, ba ceai…şi am reuşit să rezist…
Venind spre casă…simţeam cum mă cuprinde şi febra…şi o moleşeală în oase…o durere de muşchi…La naiba…am răcit. Urăsc să fiu bolnavă sau să am o cât de mică indispoziţie fizică. Deşi rezist destul de bine la durere, nu ştiu de ce, am senzaţia că boala ne face mai vulnerabili ca oricând. Şi nu vorbesc aici de vulnerabilitatea fizică, ci mai ales de cea psihică…parcă starea de singurătate se accentuează…parcă simţim mai mult ca oricând nevoia ca cineva să ne spună o vorbă bună, să ne facă un ceai, să ne ţină în braţe…Iar eu cu atât mai mult urăsc să mă simt vulnerabilă, dar trebuie să recunosc că sunt, ca orice om...
Ceea ce e ciudat este că mă apucă dorinţa asta de a fi protejata şi răsfăţată când am stări banale de răceală pentru că atunci când m-am confruntat cu probleme serioase, am preferat să nu ştie nimeni, în afară de cea mai bună prietenă. Şi cred ca toţi încercăm să ne protejăm mai ales părinţii…care suferă aproape mai mult decât noi când ni se întâmplă ceva. Dar epoca asta este trecută…am depăşit cu bine peste toate încercările şi fac tot ce pot ca nici pe viitor să nu mă prea îmbolnăvesc pentru că nu pot să zac la pat şi nu mă împac cu ideea de slăbiciune de orice fel. Însă în seara asta, doar în seara asta, aş avea aşa mare nevoie să fiu alintată…uffff.

Mai există prieteni?

Astăzi am o stare de bine…pur şi simplu sunt fericită fără motiv…doar pentru că trăiesc, am ce mânca, am un adăpost deasupra capului, pentru că azi am avut sentimentul utilităţii mele profesionale, am simţit că pentru nişte copii contez, aduc o schimbare, pentru că familia mea este sănătoasă şi nu în ultimul rând pentru ca am nişte prieteni extraordinari…
Am auzit în ultima vreme mai multe persoane spunând că nu mai cred în prietenie, că omul modern nu mai ştie ce înseamnă asta, că este egoist şi individualist şi că nu mai este capabil să fie sincer până la capăt într-o relaţie de prietenie. Eu nu cred asta, pentru că am învăţat că niciodată nu trebuie să generalizez. Cred că fiecare dintre noi ne alegem prietenii şi în funcţie de ceea ce suntem capabili să dăruim şi să primim la un moment dat, că nicio întâlnire în viaţă nu este întâmplătoare şi de la fiecare om putem învăţa câte ceva, dacă suntem atenţi.
Eu cred că am fost foarte norocoasă în privinţa prietenilor pentru că am lângă mine nişte oameni extrordinari, pe care pot să mă bazez necondiţionat în orice situaţie, lucru pe care deja l-am verificat. Mi-au fost de multe ori mai aproape decât familia şi m-au ajutat enorm din toate punctele de vedere. Îi cunosc pe toţi (cinci) de aproximativ 15 ani şi în tot acest timp prietenia noastră a evoluat permanent. Totul a început, desigur, de la o foarte bună comunicare, de la acel sentiment că nu există limite în discuţie, că putem merge până în pânzele albe pe orice subiect. Eram studenţi si atingeam în conversaţie ceea ce noi numeam “orgasm lingvistic”. Au fost poate vremurile cele mai frumoase…pentru că stăteam în acelaşi cămin, uneori în aceeaşi cameră, eram foarte aproape fizic unii de alţii şi asta ne facilita şi apropierea sufletească.
Cea mai bună prietenă, Rodica, a devenit parte din sufletul meu. Nu pot să-mi imaginez nici ziua fără ea, cu atât mai puţin viaţa. E cea mai bună fiinţă pe care am întâlnit-o, capabilă să ofere dragoste necondiţionată şi, mai ales, să vadă ceva bun în fiecare om, indiferent cât de rău sau de pervers ar părea. Aparent fragilă şi delicată, este foarte puternică şi a reuşit să depăşească în viaţă încercări care pe foarte mulţi oameni i-ar doborî. Este fiinţa care m-a învăţat să spun “te iubesc”, pentru că mie, oricât de incredibil ar părea, nu-mi ieşeau pe gură cuvintele astea cu nciun chip. Eu le acord o importanţă covârşitoare şi tot timpul am crezut că nu pot să le spun dacă nu le simt la modul cel mai profund. Iar pe de altă parte nici nu prea le-am auzit vreodată în familia mea…deci…nici exerciţiu nu aveam...:) O numesc cea mai bună prietenă pentru că este singura care ştie aproape totul despre mine, cea faţă de care nu am avut secrete de când am cunoscut-o.
Apoi este Cristi…foarte apropiat inimii mele, deşi suntem destul de diferiţi…Ne-a apropiat pasiunea comună pentru filme şi cărţi. A fost iubitul colegei mele de cameră, era permanent pe la noi, am început să vorbim şi în scurt timp…a început să vorbească cu mine mai mult decât o făcea cu ea…deşi încercam amândoi să o includem în discuţie…nu prea aveam cu cine…Aşa mi-am dat seama că relaţia nu o să reziste…şi s-a adeverit. La sfârşitul facultăţii a cunoscut-o pe Dana, şi deşi la început am avut emoţii dacă o să o plac sau nu şi reciproc, totul a evoluat frumos. A fost de la prima întânire deschisă, jovială, spontană şi mi-a devenit şi ea prietenă. Aveam emoţii şi pentru că oamenii în general nu prea acceptă ideea de prietenie dintre un bărbat şi o femeie, cu atât mai puţin mă gândeam ca o să înţeleagă o iubită. Însă ea a reacţionat foarte natural şi relaţia mea cu Cristi nu s-a schimbat în niciun fel după ce ei au devenit un cuplu, ceea ce este foarte rar. Am putut vorbi în continuare minute întregi la telefon, fără ca ea să fie câtuşi de puţin deranjată. Am apreciat-o enorm pentru maturitatea ei. În vara aceasta, după peste 10 ani de relaţie, s-au căsătorit şi a fost o mare bucurie pentru mine să fiu la nunta lor…pentru că am fost parte la toată relaţia lor, i-am văzut cum au crescut împreună şi cât de frumos au evoluat. Pentru mine ei sunt un exemplu de cuplu reuşit. Au pornit împreună de la zero, când erau studenţi şi împărţeau pachetul de la mama de acasă pentru ca acum să lucreze în posturi foarte bine cotate şi plătite în companii de renume. Au făcut totul împreună, casă, terenuri, maşină, etc, înainte să fie căsătoriţi…căsătoria a fost doar o împlinire firească a relaţiei lor.
Pentru mine a fost mereu o bucurie să-i văd şi să-i am ca prieteni, pentru că văzându-i am ştiu mereu că se poate să ai aproape totul, o carieră de succes, bani, iubire şi chiar şi timp liber…Deşi am pornit din acelaşi loc, am ales drumuri diferite, având pasiuni diferite, iar dacă soarta lor a fost muuuult mai bună finaciar decât a mea, eu profesând mai degrabă o meserie de sacrificiu, ei nu m-au făcut niciodată să simt asta. Nu şi-au schimbat comportamentul doar pentru că au mult mai mulţi bani, ca să nu mai spun că nu a trebuit niciodată să cer atunci când am avut nevoie de un împrumut şi l-am şi primit pe loc, direct pe card, fără termene şi fără condiţii, indiferent de sumă...
O relaţie frumoasă au si ceilalţi doi prieteni ai mei…Ionuţ şi Simona, cărora nu le dădeam prea multe şanse la început, fiind foarte diferiţi…însă ea a muncit foarte mult ca totul să meargă şi acum, după peste 10 ani, par mai îndrăgostiţi decât la început. Mă emoţionează că el încă îi mai sărută mâna, că simte nevoia să o atingă, să o sărute când ies împreună, iar toate astea în mod natural…
Să mai spun că şi unii şi alţii şi-au amânat odată plecarea la mare doar pentru că eu mă simţeam foarte rău? Ionut si Simona au venit să mă ia de acasă să mă ducă la spital cu maşina şi nu au plecat până nu m-au adus acasă în bună stare. Iar ăsta e doar un mic exemplu…
Aceştia sunt prietenii mei şi ei mă fac să cred că viaţa poate fi frumoasă, că mai există oameni care se iubesc sincer şi care se căsătoresc din motivele corecte şi nu din convenienţă şi că mai există prieteni adevăraţi. Care este meritul meu? Doar că am ştiu să îi aleg şi să-i păstrez în tot acest timp lângă mine…