Proteste în zadar

După câteva zile de dezbateri tv am constatat că mulţi dintre jurnaliştii noştri au ajuns la aceeaşi concluzie pe care eu am scris-o aici de la începutul protestelor: că oamenii nu au ieşit în stradă atât pentru nemulţumirile materiale cât pentru că s-au săturat de nesimţirea (ei spun aroganţa) clasei politice. Trebuia să mă fac jurnalist. În plus, aşa cum am prevăzut, când în sfârşit, preşedintele a ieşit la rampă, dupa ce a stat atâtea zile ascuns…a mai desfiinţat o clasă socială: după ziarişti, profesori, muncitori etc, a venit şi rândul militarilor, care cică s-ar ocupa doar de muncile agricole. Ha. Mă întreb cine mai urmează? Omul e o nulitate diplomatică.

Şi pentru că acum am văzut că jurnalişti au o nouă neclaritate: “De ce nu ies mai mulţi români în stradă?”, îmi permit să încerc eu din nou o lămurire: pentru că nu văd o soluţie reală a ieşirii din această situaţie. Alternativele politice par la fel de dezamăgitoare, iar oamenii şi-au piedut încrederea în întreaga clasă politică de la noi. Am văzut aseară chiar explicaţii karmice ale situaţiei în care ne aflăm. Astrologii spun că plătim încă pentru că suntem un popor care şi-a ucis liderul. Posibil şi asta, cine ştie? Oricum, pentru ceva om plăti de suntem mereu cu 100 de ani în urma istoriei.

În plus, oamenii nu sunt uniţi şi nu ştiu ce să ceară. Mulţi au acuzat şi profesorii că nu ies în stradă să protesteze. Sunt de acord. Şi eu aş fi protestat, dar nu pentru mărirea salariilor (orice om inteligent înţelege că în acest moment ar fi cea mai mare prostie), ci împotriva legii învăţământului. Un lider de sindicat spune că, din păcate, la adoptarea acestei legi nu am avut şi noi un Raed Arafat în ministerul învăţământului , care să provoace aceeaşi reacţie şi legea să nu fie adoptată. Eu spun că nu era nevoie de un Raed Arafat dacă toţi profesorii ar fi avut curaj şi demnitate. Nu ştiu ce lecţie de democraţie le dăm noi elevilor. Am fost puşi să trimitem toţi opinia noastră despre lege şi, deşi ne-am străduit şi am redactat motive pentru care nu e cazul să rămână aşa, nu s-a ţinut cont de niciunul şi legea a fost adoptată prin asumarea răspunderii în Parlament, ca multe altele.

Atunci trebuia să ieşim în stradă, nu numai noi, ci şi părinţii elevilor care sunt afectaţi direct de această lege. Însă, ce-i drept, oamenii nici nu prea au habar ce conţine legea, pentru ca informarea a lipsit cu desăvârşire. Nu s-au prezentat suficient în presă schimbările pe care le aduce această lege şi cum va afecta ea sistemul de învăţământ. Spre exemplu, decizia de a muta clasa a IX-a la şcoala generală mi se pare cea mai mare prostie din mai multe motive. Primul: nu s-au făcut studii de fezabilitate. Sunt sigură ca nu există spaţiu pentru realizarea acestui lucru. Cele mai multe şcoli generale au deja un program în 3 schimburi şi, în plus, de anul acesta intră şi clasa 0 – pregătitoare…tot la şcoli. Vreau să văd şi eu unde vor încăpea în şcolile deja supraaglomerate încă 2 ani de învăţământ. În plus, no offence, profesorii din şcoala generală nu mai au experienţa de apreda la clasa a IX-a. Iar mulţi dintre profesorii de liceu vor rămâne fără ore şi vor trebui să migreze spre şcolile generale. Nu mai au nici ei răbdarea necesară de a face faţa celor mici (eu una cred ca aş ceda psihic cu ăia care nu pot să stea nici în bănci). Era nevoie de o asemenea bulversare a sistemului? Pentru ce? Clasa a IX-a era la liceu un an foarte necesar de trecere de la un cilu la altul, de pregătire pentru rigoarea unui alt nivel. Acum s-a dus şi ăsta: o să-i luăm din prima cu materia de bac. Şi ăsta e doar un exemplu, sunt multe altele, dar nu vreau să vă plictisesc.

Ceea ce mă deranjează este lipsa de reacţie la lucruri de fond, nu numai la cele materiale. Pentru asta ar trebui să protestăm: pentru modul total nedemocratic în care se adoptă legi în ţara asta, nu numai pentru pensii şi salarii. Sistemul de învăţamânt şi cel de sănătate mi se pare că sunt baza unei societăţi civilizate şi nicio lege care le priveşte nu ar trebui adoptată făra dezbatere publică şi fără ca toţi cei implicaţi să fie de acord că e cea mai bună variantă.

IERI “CEL MAI MARE DUŞMAN “, ASTǍZI “PROFESIONIST”

Cam asta ar rezuma evoluţia atitudinii conducerii ţării faţă de doctorul Raed Arafat, a cărui demisie a provocat manifestările de stradă din ultima vreme. Dacă în urmă cu doar câteva zile, preşedintele îl considera pe medicul amintit cel mai mare duşman al medicinei private din România, astăzi l-a repus în funcţie, considerându-l un profesionist. Măcar o prima victorie au obţinut cei care au ieşit în stradă zilele acestea.

În ultima vreme am tot urmărit dezbateri legate de motivaţiile pentru care oamenii au ieşit în stradă şi am auzit o grămadă de idei. Însă mie motivul cel mai puternic mi se pare că s-au săturat de nesimţirea celor care ne conduc şi de dispreţul total pe care-l demonstrează faţă de oamenii acestei ţării. Asta cred că este ceea ce i-a revoltat cel mai mult pe oameni.

Într-o dezbatere cu prietenii mei am ajuns la concluzia că măsurile de austeritate care ne-au afectat destul de mult ne-au menţinut totuşi pe linia de plutire faţă de alte ţări europene care au mari probleme acum. Însă, nu trebuie uitat şi faptul că România are în prezent cea mai mare datorie externă din istoria ei, iar banii nu se ştie unde s-au dus…pentru că de văzut, nu se văd.

Mulţi spun că guvernul a avut nevoie de curaj să ia aceste măsuri. Să zicem că acceptăm această idee, deşi mie nu mi se pare un act de curaj să tai bani de la alţi oameni, câtă vreme pe tine nu te afectează în mod direct. Dar ceea ce este interesant este că oamenii nu s-au revoltat atât de mult atunci. Au înţeles că este o măsură necesară şi chiar dacă au suferit, au comentat nemulţumiţi, au fost solidari, au suportat stoic. Ceea ce deranjează este că nu se vede nimic contructiv. Poţi să iei, dar trebuie să mai şi dai ceva în schimb şi nu mă refer aici la bani. Oamenii nu văd că guvernul ar face vreun proiect constructiv pentru ei…asta i-a revoltat. Ok, ok, ne iei banii, dar ce faci cu ei? La ce-i foloseşti? Asta e problema…

S-au solidarizat cu Raed Arafat pentru că, spre deosebire de toţi politicienii, în general, şi mai ales faţă de miniştri sănătăţii în mod special, el a făcut ceva concret, vizibil, de unul singur, prin eforturi personale, voluntariat, sacrificii, în ciuda beţelor în roate care i s-au pus. Ceea ce el a făcut salvează viaţa câte unui om din ţara asta în fiecare moment. Puteţi să spuneţi concret ce a făcut vreunul din miniştri sănătăţii care s-au succedat în perioada de după 1989? A…îmi amintesc că unul a desfiinţat spitale…deci tot distrugere, nimic contructiv. Şi aşa sunt puţine spitale, puţini medici competenţi, iar la ţară e jale…

Revenind, ceea ce deranjează cel mai mult e nesimţirea. După ce că nu eşti în stare să faci nimic concret, constructiv, iei peste picior în direct la televiziune un om care a făcut mai mult decât toţi politicienii la un loc? Oamenii s-au simţit atacaţi în mod direct. S-au identificat cu personajul. Au simţit că sacrificiile şi suferinţa lor sunt, de asemenea, batjocorite. Nu e singura dată când preşedintele s-a dat în stambă. Doar a procedat la fel cu o ziaristă, cu o profesoară, cu pensionarii, acum cu un medic. Oare a mai rămas vreo categorie profesională care să nu fie ridiculizată?

Sunt sigură că şi acum îşi zice că în centru sunt doar nişte «golani» şi nişte bătrâni senili. Cam asta este părerea lui despre tot poporul român, uitând ce responsabilitate are faţă de el. «Golanii» sunt sigură că au fost aduşi, folosiţi ca diversiune tocmai pentru a discredita protestul real al oamenilor. Nu neglijez, desigur, şi pe câţiva dezechilibraţi care se folosesc de orice prilej pentru a-şi manifesta agresivitatea. Însă am văzut şi destui oameni care ştiau şi ce vorbeau şi ce doreau.

În concluzie, cred că în ciuda dificultăţii vieţii pe care oamenii o resimt în fiecare moment, nu s-ar fi revoltat dacă domnul preşedinte ar cunoaşte termenul de diplomaţie sau de bun-simţ. Pentru că până la urmă educaţia îţi dictează să te porţi cu ceva respect şi consideraţie faţă de oamenii care au făcut nişte sacrificii pentru binele comun, fie că este vorba despre Raed Arafat, fie că este vorba de românul de rând…

Revelion la Londra

La mulţi ani,dragilor! Să aveţi un an mai bun decât cel care a trecut, să împliniţi ceva în plus, să fiţi mai fericiţi şi zâmbitori!

Văzând titlul, probabil că vă aşteptaţi să mă laud ce bine m-am distrat la Londra şi ce revelion extraordinar am avut. Aţi observat că de câte ori întrebaţi pe cineva cum a petrecut de revelion toată lumea spune că a fost foarte frumos? De parcă ar fi obligatoriu să fie aşa, iar dacă revelionul a fost unul ratat asta te face şi pe tine un ratat. Cine mă cunoaşte puţin ştie că nu prea pun preţ deloc pe ziua asta, căreia mi se pare că noi, românii, îi acordăm o importanţă exagerată în pregatire şi în cheltuială. Din punctul ăsta de vedere mă potrivesc mai bine cu mentalitatea occidentală unde revelionul nu înseamnă mare lucru.

Ei bine, revelionul meu a fost o zi ca oricare alta, ba chiar o aventură negativă pentru unii, amuzantă pentru alţii. Cei care mă cunosc cât de cât ştiu că am un frate la Londra. Întrucât el a spus că nu mai poate veni în ţară anul acesta, am zis să mă duc eu la el pentru că mereu am făcut revelionul împreună.

El şi-a pus în cap să mergem toţi să vedem la miezul nopţii focurile de artificii de la Ochiul Londrei, numai că bineînţeles că am plecat prea târziu şi traficul era foarte aglomerat. Când a văzut că riscam să prindem miezul nopţii în maşină, a parcat unde a găsit liber, riscând să rămână fără ea, şi am luat-o la fugă pe străzi. Nu-mi venea să cred că asta fac eu în noaptea de anul nou…alerg pe străzi (ale Londrei, ce-i drept, dar totuşi…). Nu am reuşit să ajungem chiar în centru (şi poate mai bine, că erau aproximativ 250.000 de oameni acolo), dar am reuşit să vedem parţial focurile de artificii de pe o stradă pe care ajunsesem în goana noastră. Dacă vreţi să vedeţi pentru ce ne-am agitat, o să înţelegeţi din imaginile de mai jos că merita:

Văzurăm, ne puparăm, ziserăm « la mulţi ani » şi apoi iar la goană spre maşină, cu teama că nu o mai găsim acolo. Maaare bucurie pe fratele meu când şi-a văzut maşina de parcă o primise acum cadou. Deci, anul nou m-a prins alergând şi sper să nu o ţin aşa tot anul pentru că m-am săturat să fac lucrurile în cea mai mare viteză.

Chiar dacă noaptea de anul nou nu a fost ca în ţară (pentru că englezii nu petrec ca noi, iar a doua zi toată lumea era pe străzi de la 10 dimineaţa, ca într-o zi obişnuită de lucru), săptămâna de dinainte a fost extrordinară pentru că am apucat să văd ce e mai frumos din Londra, cred eu. Muzeele m-au încântat, Albert şi Victoria cel mai mult, apoi British Museum, Muzeul de Ştiinţe Naturale şi Muzeul de Ştiinţă, pieţele ca cea din Camden Tawn, magazinele de pe Oxford Street. Infrastructura lor şi civilizaţia m-au făcut încă o dată să regret că la noi…lipsă.

Sper că aţi avut un revelion frumos, iar dacă nu…remember...it’s just another day…