Perlele elevilor la Bac

Pentru că zilele astea am corectat nonstop la examene, am fost foarte obosită, dar tot mi-am rupt puţin din timp să vă delectez si pe voi cu ce am citit eu. Am grupat “perlele” pe subiecte. Lectură plăcută:)

         SUBIECTUL I

1.                Sinonimul cuvântului pacea este: locul.

2 . Rolul cratimei în structura s-o ajut este:

·        de a o ajuta pe Ilinca la câteva materii;

·        de a desparte două litere prin lipsa cuvântului să;

·        de a scurta acţiunea;

·        de a marca eludarea unei vocale;

·        se întâlnesc două vocale şi se înlocuieşte una.

3. Enunţ cu o locuţiune care conţine cuvântul inimă este: Pantazi ia furat inima duduii.

4. Tipul de perspectivă narativă este:

·        subestimativă;

·        narativ la persoana I;

·        un citat de comedie interbelică.

5. Cuvintele din câmpul semantic al familiei:

·        Cu numele ei ? De ce nu ?

6.  Motivele prezente în text sunt: soarele moldovenesc, fata, motivul viscului….

7. Valoarea expresivă a verbelor la imperfect văzuii şi auzii este morfologică.

8. Trăsăturile genului epic sunt: descrierea şi dialogul.

9. În fragmentul dat facem cunoştinţa duduii Arnoteanu.. Ea era văduvă cu dare de mână şi fără copii. Dar parinţii erau foarte mândri de ea că era premiantă.

SUBIECTUL al II-lea: text argumentativ despre calităţile umane, pornind de la afirmaţia lui Lucian Blaga Nu e de ajuns să ai mari calităţi; trebuie să ştii cum să le foloseşti cu rost.

Iată ce au debitat absolvenţii:

·        Calităţile pot fi de două feluri: pozitivă; talentul, vocea şi negative; criminal în serie.

·        Calităţile trebuie folosite cu cap, adică spre viitorul pe care înclină fiecare.

·        Orice om are o calitate, trebuie să ştie să şi-o dezvolte  să şi-o însuşască.

·        În concluzie, calităţile rele ale inteligentei sunt cele mai nedobândite în comparaţie cu calităţile bune ale inteligenţei.

SUBIECTUL al  III-lea: eseu despre tema şi viziunea despre lume într-o poezie eminesciană.

Mai toţi absolvenţii au scris despre poemul « Luceafărul »:

·        Procesul Luceafărul/romanul Luceafărul/ compozitorul Luceafărul e o capodoperă inspirată de basmul cules de un călător german prelucrat versificat.

·        Poemul apare în urma a două poveştiri din popor culese de prin ţinuturile moldovei.

·        Tema este condiţia de senin, de singuratic.

·        Filonul naşterii poemului este de factură populară pornită de la textura identică a înţelepciunii spirituale româneşti.

·        A fost publicat în almanahul România Zână/ Zonă.

·        E structurat în 4 părţi prin atârnarea planurilor terestru cu planul cosmic

·        Primele 7 strofe constituie centura poemului.

·        Distracţia dintre reprezentanţi astrelor este evidentă încă de la început;

·        Partea a III-a prezintă idila dintre partea de contact menită acum Cătălina şi Cătălin simbolizează reprezentarea cu care se stabileşte acum legătura sentimentală între pământeni. Puterea de scripţie a omului de geniu cu numele idealului este clisată de intesitatea care duce la realitate, la nemurire…şi eseul continua cu aceiaşi termeni inventaţi.

PS-nu e nicio greşeală de redactare; totul era scris chiar aşa, chiar mai rău, dar nu am avut timpul de a scrie mai multe…poate mâine.

Urare

Paşte fericit, dragilor, alături de familie sau de cine va e mai aproape de suflet! Aproape că am şi uitat de blog în iureşul ăsta al vieţii din ultima vreme, dar sper să revin curând. Până atunci, să ne bucurăm de vacanţă şi de sărbători !

Gala Premiilor Oscar 2012

După cum aţi văzut nu am mai revenit pe aici cu previziunile mele de Oscar, din lipsă de timp şi de chef, ce-i drept...Dar aseară am văut ceremonia Oscarurilor şi trebuie să comentez.

Fără îndoială marele pierzător al serii a fost “The Help”, iar marele căştigător “The Artist”. Dacă eu, împăciuitoare, aş fi dat premiul pentru cel mai bun film unuia şi pentru cel mai bun regizor celuilalt, “The Artist” a luat tot ce era mai important: pe lângă cele două amintite mai sus şi premiul pentru cea mai bună muzică (Ludovic Bource), cele mai bune costume (Mark Bridges), dar mai ales pentru cel mai bun actor: Jean Dujardin. La această categorie ocilam între el şi Demian Bichir, actorul din „A Better Life”. E prima dată când îl văd în vreun film, dar mie mi-a ajuns direct la suflet, interpretarea lui mi s-a părut atât de credibilă, de umană, încât m-a emoţionat până la lacrimi. Cu sufletul i-aş fi dat lui premiul, cu mintea lui Jean Dujardin.

Dacă la actori lucrurile mi-erau relativ clare, la actriţe mi-era foarte greu să decid. Toate mi s-a părut că au făcut roluri extraordinare. Dar cele mai solicitante au fost, desigur, cele interpretate de Viola Davis şi Meryl Streep. Cea din urmă a fost şi marea câştigătoare, deşi este al treilea Oscar pentru ea şi cea de-a şaisprezecea nominalizare. Este, fără îndoială, cea mai bună actriţă în viaţă.

La categoria roluri secundare am putut vedea şi singurul premiu pentru „The Help” obţinut de Octavia Spencer, în timp ce actorul cel mai bun a fost desemnat Christopher Plummer - "Beginners".

La scenariu mi s-a adeverit previziunea şi: "Midnight in Paris" (Woody Allen) a luat Oscarul pentru cel mai bun scenariu original, iar "The Descendants" (Alexander Payne, Nat Faxon, Jim Rash) pentru cel mai bun scenariu adaptat. „Hugo” a obţinut mai multe premii la capitole tehnice precum efecte vizuale, mixaj de sunet, montaj de sunet, imagine, regie artistică. Nu sunt o specialistă în acest domeniu, dar recunosc că filmul a arătat foarte bine din aceste puncte de vedere. Celelalte premii le puteţi vedea mai jos:

Cel mai bun film: "The Artist"

Cea mai buna actrita: Meryl Streep - "The Iron Lady"

Cel mai bun actor: Jean Dujardin - "The Artist"

Cel mai bun regizor: Michel Hazanavicius - "The Artist"
Cel mai bun scenariu original: "Midnight in Paris" (Woody Allen).

Cel mai bun scenariu adaptat: "The Descendants" (Alexander Payne, Nat Faxon, Jim Rash).

Cel mai bun actor in rol secundar: Christopher Plummer - "Beginners".

Cea mai buna actrita intr-un rol secundar: Octavia Spencer - "The Help".

Cel mai bun film strain: "A Separation", de Asghar Farhadi (Iran).

Cea mai buna muzica: "The Artist" (Ludovic Bource).

Cea mai buna melodie originala: "The Muppets" - "Man or Muppet" ( Bret McKenzie).

Cel mai bun film de animatie: "Rango" (2011), de Gore Verbinski.

Cel mai bun documentar: "Undefeated" (Daniel Lindsay, T.J. Martin, Rich Middlemas).
Cel mai bun scurtmetraj de fictiune: "The Shore", de Terry George si Oorlagh George.

Cel mai bun scurtmetraj documentar: "Saving Face", de Daniel Junge si Sharmeen Obaid-Chinoy.

Cel mai bun scurtmetraj animat: "The Fantastic Flying Books of Mr. Morris Lessmore", de William Joyce si Brandon Oldenburg.
Cele mai bune efecte vizuale: "Hugo" (Robert Legato, Joss Williams, Ben Grossmann, Alex Henning).

Cel mai bun mixaj de sunet: "Hugo" (Tom Fleischman, John Midgley).

Cel mai bun montaj de sunet: "Hugo" (Philip Stockton, Eugene Gearty).

Cel mai bun montaj: "The Girl with the Dragon Tattoo" (Kirk Baxter si Angus Wall).

Cea mai buna imagine: "Hugo" (Robert Richardson).

Cea mai buna regie artistica: "Hugo" (Dante Ferretti, Francesca Lo Schiavo).

Cele mai bune costume: "The Artist" (Mark Bridges).

Cel mai machiaj: "The Iron Lady" (Mark Coulier, J. Roy Helland).

Oscaruri 2012

Dragilor, sunt într-o minivacanţă de iarnă, aşa că mi-am făcut timp să mai scriu şi pe aici. Nu o să scriu despre căderea guvernului şi despre schimbări, că oricum apele sunt tulburi, ci despre filme.

Este prima dată când, o să mă uit la Oscaruri ca o cunoscătoare pentru că am reuşit să văd mare parte din filmele nominalizate şi pot să-mi fac propriile pronosticuri. Trebuie să preziez că am văzut filmele la cinema, iar pe cele care nu au apărut încă la noi, la Londra, cât am fost la fratele meu, că acolo rulau în cinema. Asta ca să nu fiu acuzată de piraterie:)

Nu sunt o specialistă, nu ştiu care or fi criteriile Academiei (oare or avea şi ei un barem cum am eu la corectare?), dar eu pot să fac un top al preferinţelor mele. La categoria “cel mai bun film” au fost nominalizate:

· Moneyball - Michael De Luca, Brad Pitt, Rachael Horovitz

· War Horse - Kathleen Kennedy, Steven Spielberg

· The Descendants - Jim Burke, Alexander Payne, Jim Taylor

· The Help - Michael Barnathan, Brunson Green, Chris Columbus

· The Tree of Life - Terrence Malick

· The Artist - Thomas Langmann

· Hugo - Martin Scorsese, Graham King

· Extremely Loud and Incredibly Close - Scott Rudin

· Midnight in Paris - Stephen Tenenbaum, Letty Aronson

Mărturisesc că oscilez între “The Help” şi “The Artist”. Dacă ar fi să împac ambele tabere aş da premiul pentru cel mai bun film pentru primul şi cel pentru cel mai bun regizor şi imagine celui de-al doilea.

· “The Help” are o poveste care atinge probleme sensibile ale societăţii americane, dar şi umane, în general, este bine realizat, complex - urmăreşte câteva destine individuale şi de aceea mi se pare că are cele mai mari şanse.

· “The Artist” este o întoarcere în timp, la filmele mute. Eu sunt sigură că există foarte mulţi compatrioţi care n-au văzut nici măcar un film mut şi care nu vor fi deloc încântaţi să vizioneze aşa ceva. De fapt, am citit că şi americanii după ce au văzut la cinema că au de-a face cu un film mut, au ieşit din sală şi şi-au cerut banii înapoi pe bilete. În epoca filmelor 3D sau 4D să mai ai răbdare pentru aşa ceva? Filmul însă este fermecător, actorii foarte expresivi, muzica faină, imaginea…, eu vi-l recomad…măcar ca pe ceva insolit, dacă nu descoperiţi mai mult.

· “The Descendants” mi-a arătat un alt George Clooney. Face un rol diferit de ce joacă el de obicei, ceea ce i-a adus o nominalizare la categoria cel mai bun actor. Filmul e o dramă de familie, care mi-a plăcut, dar nu m-a surprins în vreun fel.

· “Midnight in Paris ” - un film marca Woody Allen. Cu toate că actorul din rolul principal, Owen Wilson, mi-e total antipatic, filmul m-a captivat până la urmă. Asta mai mult pentru că e ca un test de cultură generală prin pleiada de artişti care se succedă pe ecran. Nu pot să nu recunosc că şi eu m-am gândit cum ar fi dacă aş fi putut călători în timp şi aş cunoaşte oameni ca Fizgerald, Hemingway, Picasso, Dali, Bunuel etc. Pentru asta i-aş da Oscar la scenariu.

· “The Tree of Life” este un film foarte metaforic. Trebuie urmărit cu atenţie pentru a fi înţeles. Nerecomandat celor amatori de acţiune şi senzaţii tari. Acţiunea este destul de lungită, presărate de pauze meditative, interogaţii retorice, calupuri de imagini simbolice, iar finalul e deschis…Eu i-aş da premiul pentru imagine…

· “Moneyball” e o un film despre baseball, inspirat dintr-o poveste reală a unui fost jucător, devenit manager la Oakland Athletics. Pentru că are un buget mic, e nevoit să găsească o soluţie pentru a face o echipă bună, cu care să câştige campionatul. Soluţia i-o dă un economist pe care-l angajează şi care-l ajută să selecţioneze pe baza unor statistici făcute de calculator jucători ieftini, dar promiţători. Dacă metoda a funcţionat...rămâne să vedeţi...

· „War horse” – o poveste despre prietenia dintre un tânăr şi calul lui. Pe mine nu m-a impresionat foarte mult ca mesaj, poate pentru că este un clişeu, am văzut prea multe filme pe tema asta. Unele scene sunt emoţionante, filmul e bine făcut, poate câştiga nişte Oscaruri la capitole tehnice, dar sincer nu ştiu ce caută la categoria „cel mai bun film”.

· “Hugo” este povestea unui orfan care trăieşte într-o gară şi trece prin aventura vieţii încercând să repare un robot lăsat de tatăl lui. Puştiul din rolul principal are cei mai albaştri ochi pe care i-am văzut vreodată. Văzut după „The Artist”, mi-a părut aşa ca o introducere...nu pot să spun că m-a prins.

· “Extremely Loud and Incredibly Close” are ca personaj principal tot un băieţel, Oskar, în vârstă de nouă ani, care e un inventator amator, creator de bijuterii, astro-fizician, interpret la tamburină şi pacifist – un copil minune. Şi el e convins că tatăl lui i-a lăsat un mesaj secret, doar că el, spre deosebire de Hugo are cheia şi caută la ce se potriveşte, pe când Hugo are robotul şi caută cheia. În fine, nu cred că acest film are şanse la titlu...

Despre celelate categorii...data viitoare. Seara bună!

Proteste în zadar

După câteva zile de dezbateri tv am constatat că mulţi dintre jurnaliştii noştri au ajuns la aceeaşi concluzie pe care eu am scris-o aici de la începutul protestelor: că oamenii nu au ieşit în stradă atât pentru nemulţumirile materiale cât pentru că s-au săturat de nesimţirea (ei spun aroganţa) clasei politice. Trebuia să mă fac jurnalist. În plus, aşa cum am prevăzut, când în sfârşit, preşedintele a ieşit la rampă, dupa ce a stat atâtea zile ascuns…a mai desfiinţat o clasă socială: după ziarişti, profesori, muncitori etc, a venit şi rândul militarilor, care cică s-ar ocupa doar de muncile agricole. Ha. Mă întreb cine mai urmează? Omul e o nulitate diplomatică.

Şi pentru că acum am văzut că jurnalişti au o nouă neclaritate: “De ce nu ies mai mulţi români în stradă?”, îmi permit să încerc eu din nou o lămurire: pentru că nu văd o soluţie reală a ieşirii din această situaţie. Alternativele politice par la fel de dezamăgitoare, iar oamenii şi-au piedut încrederea în întreaga clasă politică de la noi. Am văzut aseară chiar explicaţii karmice ale situaţiei în care ne aflăm. Astrologii spun că plătim încă pentru că suntem un popor care şi-a ucis liderul. Posibil şi asta, cine ştie? Oricum, pentru ceva om plăti de suntem mereu cu 100 de ani în urma istoriei.

În plus, oamenii nu sunt uniţi şi nu ştiu ce să ceară. Mulţi au acuzat şi profesorii că nu ies în stradă să protesteze. Sunt de acord. Şi eu aş fi protestat, dar nu pentru mărirea salariilor (orice om inteligent înţelege că în acest moment ar fi cea mai mare prostie), ci împotriva legii învăţământului. Un lider de sindicat spune că, din păcate, la adoptarea acestei legi nu am avut şi noi un Raed Arafat în ministerul învăţământului , care să provoace aceeaşi reacţie şi legea să nu fie adoptată. Eu spun că nu era nevoie de un Raed Arafat dacă toţi profesorii ar fi avut curaj şi demnitate. Nu ştiu ce lecţie de democraţie le dăm noi elevilor. Am fost puşi să trimitem toţi opinia noastră despre lege şi, deşi ne-am străduit şi am redactat motive pentru care nu e cazul să rămână aşa, nu s-a ţinut cont de niciunul şi legea a fost adoptată prin asumarea răspunderii în Parlament, ca multe altele.

Atunci trebuia să ieşim în stradă, nu numai noi, ci şi părinţii elevilor care sunt afectaţi direct de această lege. Însă, ce-i drept, oamenii nici nu prea au habar ce conţine legea, pentru ca informarea a lipsit cu desăvârşire. Nu s-au prezentat suficient în presă schimbările pe care le aduce această lege şi cum va afecta ea sistemul de învăţământ. Spre exemplu, decizia de a muta clasa a IX-a la şcoala generală mi se pare cea mai mare prostie din mai multe motive. Primul: nu s-au făcut studii de fezabilitate. Sunt sigură ca nu există spaţiu pentru realizarea acestui lucru. Cele mai multe şcoli generale au deja un program în 3 schimburi şi, în plus, de anul acesta intră şi clasa 0 – pregătitoare…tot la şcoli. Vreau să văd şi eu unde vor încăpea în şcolile deja supraaglomerate încă 2 ani de învăţământ. În plus, no offence, profesorii din şcoala generală nu mai au experienţa de apreda la clasa a IX-a. Iar mulţi dintre profesorii de liceu vor rămâne fără ore şi vor trebui să migreze spre şcolile generale. Nu mai au nici ei răbdarea necesară de a face faţa celor mici (eu una cred ca aş ceda psihic cu ăia care nu pot să stea nici în bănci). Era nevoie de o asemenea bulversare a sistemului? Pentru ce? Clasa a IX-a era la liceu un an foarte necesar de trecere de la un cilu la altul, de pregătire pentru rigoarea unui alt nivel. Acum s-a dus şi ăsta: o să-i luăm din prima cu materia de bac. Şi ăsta e doar un exemplu, sunt multe altele, dar nu vreau să vă plictisesc.

Ceea ce mă deranjează este lipsa de reacţie la lucruri de fond, nu numai la cele materiale. Pentru asta ar trebui să protestăm: pentru modul total nedemocratic în care se adoptă legi în ţara asta, nu numai pentru pensii şi salarii. Sistemul de învăţamânt şi cel de sănătate mi se pare că sunt baza unei societăţi civilizate şi nicio lege care le priveşte nu ar trebui adoptată făra dezbatere publică şi fără ca toţi cei implicaţi să fie de acord că e cea mai bună variantă.

IERI “CEL MAI MARE DUŞMAN “, ASTǍZI “PROFESIONIST”

Cam asta ar rezuma evoluţia atitudinii conducerii ţării faţă de doctorul Raed Arafat, a cărui demisie a provocat manifestările de stradă din ultima vreme. Dacă în urmă cu doar câteva zile, preşedintele îl considera pe medicul amintit cel mai mare duşman al medicinei private din România, astăzi l-a repus în funcţie, considerându-l un profesionist. Măcar o prima victorie au obţinut cei care au ieşit în stradă zilele acestea.

În ultima vreme am tot urmărit dezbateri legate de motivaţiile pentru care oamenii au ieşit în stradă şi am auzit o grămadă de idei. Însă mie motivul cel mai puternic mi se pare că s-au săturat de nesimţirea celor care ne conduc şi de dispreţul total pe care-l demonstrează faţă de oamenii acestei ţării. Asta cred că este ceea ce i-a revoltat cel mai mult pe oameni.

Într-o dezbatere cu prietenii mei am ajuns la concluzia că măsurile de austeritate care ne-au afectat destul de mult ne-au menţinut totuşi pe linia de plutire faţă de alte ţări europene care au mari probleme acum. Însă, nu trebuie uitat şi faptul că România are în prezent cea mai mare datorie externă din istoria ei, iar banii nu se ştie unde s-au dus…pentru că de văzut, nu se văd.

Mulţi spun că guvernul a avut nevoie de curaj să ia aceste măsuri. Să zicem că acceptăm această idee, deşi mie nu mi se pare un act de curaj să tai bani de la alţi oameni, câtă vreme pe tine nu te afectează în mod direct. Dar ceea ce este interesant este că oamenii nu s-au revoltat atât de mult atunci. Au înţeles că este o măsură necesară şi chiar dacă au suferit, au comentat nemulţumiţi, au fost solidari, au suportat stoic. Ceea ce deranjează este că nu se vede nimic contructiv. Poţi să iei, dar trebuie să mai şi dai ceva în schimb şi nu mă refer aici la bani. Oamenii nu văd că guvernul ar face vreun proiect constructiv pentru ei…asta i-a revoltat. Ok, ok, ne iei banii, dar ce faci cu ei? La ce-i foloseşti? Asta e problema…

S-au solidarizat cu Raed Arafat pentru că, spre deosebire de toţi politicienii, în general, şi mai ales faţă de miniştri sănătăţii în mod special, el a făcut ceva concret, vizibil, de unul singur, prin eforturi personale, voluntariat, sacrificii, în ciuda beţelor în roate care i s-au pus. Ceea ce el a făcut salvează viaţa câte unui om din ţara asta în fiecare moment. Puteţi să spuneţi concret ce a făcut vreunul din miniştri sănătăţii care s-au succedat în perioada de după 1989? A…îmi amintesc că unul a desfiinţat spitale…deci tot distrugere, nimic contructiv. Şi aşa sunt puţine spitale, puţini medici competenţi, iar la ţară e jale…

Revenind, ceea ce deranjează cel mai mult e nesimţirea. După ce că nu eşti în stare să faci nimic concret, constructiv, iei peste picior în direct la televiziune un om care a făcut mai mult decât toţi politicienii la un loc? Oamenii s-au simţit atacaţi în mod direct. S-au identificat cu personajul. Au simţit că sacrificiile şi suferinţa lor sunt, de asemenea, batjocorite. Nu e singura dată când preşedintele s-a dat în stambă. Doar a procedat la fel cu o ziaristă, cu o profesoară, cu pensionarii, acum cu un medic. Oare a mai rămas vreo categorie profesională care să nu fie ridiculizată?

Sunt sigură că şi acum îşi zice că în centru sunt doar nişte «golani» şi nişte bătrâni senili. Cam asta este părerea lui despre tot poporul român, uitând ce responsabilitate are faţă de el. «Golanii» sunt sigură că au fost aduşi, folosiţi ca diversiune tocmai pentru a discredita protestul real al oamenilor. Nu neglijez, desigur, şi pe câţiva dezechilibraţi care se folosesc de orice prilej pentru a-şi manifesta agresivitatea. Însă am văzut şi destui oameni care ştiau şi ce vorbeau şi ce doreau.

În concluzie, cred că în ciuda dificultăţii vieţii pe care oamenii o resimt în fiecare moment, nu s-ar fi revoltat dacă domnul preşedinte ar cunoaşte termenul de diplomaţie sau de bun-simţ. Pentru că până la urmă educaţia îţi dictează să te porţi cu ceva respect şi consideraţie faţă de oamenii care au făcut nişte sacrificii pentru binele comun, fie că este vorba despre Raed Arafat, fie că este vorba de românul de rând…

Revelion la Londra

La mulţi ani,dragilor! Să aveţi un an mai bun decât cel care a trecut, să împliniţi ceva în plus, să fiţi mai fericiţi şi zâmbitori!

Văzând titlul, probabil că vă aşteptaţi să mă laud ce bine m-am distrat la Londra şi ce revelion extraordinar am avut. Aţi observat că de câte ori întrebaţi pe cineva cum a petrecut de revelion toată lumea spune că a fost foarte frumos? De parcă ar fi obligatoriu să fie aşa, iar dacă revelionul a fost unul ratat asta te face şi pe tine un ratat. Cine mă cunoaşte puţin ştie că nu prea pun preţ deloc pe ziua asta, căreia mi se pare că noi, românii, îi acordăm o importanţă exagerată în pregatire şi în cheltuială. Din punctul ăsta de vedere mă potrivesc mai bine cu mentalitatea occidentală unde revelionul nu înseamnă mare lucru.

Ei bine, revelionul meu a fost o zi ca oricare alta, ba chiar o aventură negativă pentru unii, amuzantă pentru alţii. Cei care mă cunosc cât de cât ştiu că am un frate la Londra. Întrucât el a spus că nu mai poate veni în ţară anul acesta, am zis să mă duc eu la el pentru că mereu am făcut revelionul împreună.

El şi-a pus în cap să mergem toţi să vedem la miezul nopţii focurile de artificii de la Ochiul Londrei, numai că bineînţeles că am plecat prea târziu şi traficul era foarte aglomerat. Când a văzut că riscam să prindem miezul nopţii în maşină, a parcat unde a găsit liber, riscând să rămână fără ea, şi am luat-o la fugă pe străzi. Nu-mi venea să cred că asta fac eu în noaptea de anul nou…alerg pe străzi (ale Londrei, ce-i drept, dar totuşi…). Nu am reuşit să ajungem chiar în centru (şi poate mai bine, că erau aproximativ 250.000 de oameni acolo), dar am reuşit să vedem parţial focurile de artificii de pe o stradă pe care ajunsesem în goana noastră. Dacă vreţi să vedeţi pentru ce ne-am agitat, o să înţelegeţi din imaginile de mai jos că merita:

Văzurăm, ne puparăm, ziserăm « la mulţi ani » şi apoi iar la goană spre maşină, cu teama că nu o mai găsim acolo. Maaare bucurie pe fratele meu când şi-a văzut maşina de parcă o primise acum cadou. Deci, anul nou m-a prins alergând şi sper să nu o ţin aşa tot anul pentru că m-am săturat să fac lucrurile în cea mai mare viteză.

Chiar dacă noaptea de anul nou nu a fost ca în ţară (pentru că englezii nu petrec ca noi, iar a doua zi toată lumea era pe străzi de la 10 dimineaţa, ca într-o zi obişnuită de lucru), săptămâna de dinainte a fost extrordinară pentru că am apucat să văd ce e mai frumos din Londra, cred eu. Muzeele m-au încântat, Albert şi Victoria cel mai mult, apoi British Museum, Muzeul de Ştiinţe Naturale şi Muzeul de Ştiinţă, pieţele ca cea din Camden Tawn, magazinele de pe Oxford Street. Infrastructura lor şi civilizaţia m-au făcut încă o dată să regret că la noi…lipsă.

Sper că aţi avut un revelion frumos, iar dacă nu…remember...it’s just another day…