Am mai “absolvit” un an

“Ani de liceu cu emoţii la română”…Remember the song?...eu îl aud în fiecare an (acum mai devreme odată cu încheierea anului de către cei de clasa a XII-a) şi îl retrăiesc de fiecare dată altfel, cu fiecare generaţie de elevi care mă părăseşte şi-şi ia zborul în lume…De fiecare dată ceva din mine se rupe…şi mă întreb mereu dacă mai sunt în stare să reinvestesc şi în următoarea generaţie la fel de multă energie, muncă, efort intelectual, sentimente, emoţii.

La fiecare sfârşit de an mă simt epuizată şi mi se pare o muncă de Sisif să o iau de la capăt. Tocmai când am terminat cu unii şi am reuşit într-un final să ne înţelegem…acum trebuie să o iau de la capăt cu o nouă serie de « nefericiţi ».

Anul acesta m-am despărţit de prima generaţie de la liceul în care predau acum şi parcă m-aş fi despărţit de copiii mei. E o parte din senzaţia pe care o au probabil părinţii când le pleacă la casa lor copiii. Poate nimeni nu crede, însă anul acesta, la Balul Absolvenţilor, am văzut pe aproape toţi colegii plângând când au adus tortul şi s-a cântat tradiţionala melodie «Ani de liceu». Nici când am termint eu liceul nu am suferit aşa…de aceea în ziua festivităţii lor am dat peste cap tot programul pe care-l aveam în ziua respectivă doar ca să mai stau puţin cu ei şi să-l văd seara, la un concert, pe cel mai talentat elev al meu.

Am avut elevi deosebiţi, de care m-am legat sufleteşte foarte mult şi alţii…care m-au mai supărat, dar nimic iremediabil. La final, nu rămân pentru mine decât lucrurile frumoase din partea lor şi cele câteva cuvinte scrise pe o foaie de hârtie, care mă hrănesc spiritual pentru următoarea luptă. Mă impresionează când unii ajung să mă cunoască foarte bine, să vadă dincolo de aparenţe (aşa cum şi eu îi văd pe ei), să-mi înţeleagă efortul, să-mi observe cele mai mici gesturi. Regret de fiecare dată că n-am apucat să-i cunosc mai bine pe unii sau pe alţii, mereu aş vrea să pot mai mult, să-mi permită timpul mai mult.

Însă nu pot să nu observ cu tristeţe că pe măsură ce trece timpul, elevii mei sunt tot mai detaşaţi afectiv de părinţi, de profesori, de prieteni şi de tot ce e în jurul lor. E din ce în ce mai greu să ajung la sufletul lor, că uneori mă întreb dacă mai au sentimente. Nu de puţine ori s-a întâmplat să descopăr privirile şocate ale unora când eu mă entuziasmez prea tare de ceva, iar ei sunt reci precum peretele. Mă sperie asta cu atât mai mult cu cât mă tem să nu mă molipsească şi pe mine şi să-mi scadă entuziasmul cu care fac sau spun ceva din cauza faptului că feedback-ul nu e pe măsură. Mă sperie faptul că printre ei nu prea mai găsesc visătorii, idealiştii care ar trebui să existe în orice generaţie. Ei văd prea mult, prea repede din răutatea lumii şi mulţi sunt nu doar realişti, dar chiar înverşunaţi, riscând să arunce tot cu răutate în jur.

Eu am rămas însă tot o idealistă şi-mi spun de fiecare dată că dacă măcar pe unul l-am influenţat pozitiv, dacă măcar pentru unul am însemnat ceva în viaţă, dacă măcar unul a văzut şi partea frumoasa a lumii pe care am încercat să i-o arăt la un moment dat, prin literatură sau discuţii libere despre lume, despre viaţă…mi-am atins scopul şi efortul meu nu a fost zadarnic.