Din seria aventurilor la bloc…să ne imaginăm cum rezistăm câteva ore fără lumină... Ieri, am rămas de pe la 15 fără lumină până pe la ora 23. Noroc că am avut treabă până pe la 19.30 (şi m-a ajutat lumina soarelui) şi, văzând că tot nu am lumină, am plecat la croitoreasă să-mi recuperez nişte lucruri. Pe scara blocului oamenii mişunau - nu mergea liftul. Unii ieşeau cu copiii cu bicicletele, alţii la plimbare, iar replica tuturor era: «că dacă tot nu avem lumină…ce să facem… ?» N-am putut să nu mă gândesc cu tristeţe că doar când sunt lăsaţi fără lumină oamenii se mişcă din faţa calculatorului sau televizorului.
Pe drum mă gândeam ce să fac eu dacă tot nu am lumină. Am realizat în ce secol trăim…fără electricitate nu suntem în stare să facem nimic: nu mai avem televizor, calculator. Eu aveam în plan să spăl, să calc şi să fac pâine. S-au dat planurile peste cap. Ajunsă acasă, am decis că până vine lumina să fac o baie (se zvonea că la ora 21 o să avem lumină). Şi vrând nevrând am făcut baie la lumina lumânărilor. Romantic nu ? Şi am mai pus şi muzica pe mobil. Ştiţi de ce ? Liniştea mi se părea apăsătoare. Altă problemă a omului modern. Nu mai e în stare să stea în linişte cu el însuşi…
Bineînţeles că a trecut şi ora 21 şi nici vorbă să avem lumină. Am mai bâjbâit eu prin casă cu lumânările după mine şi într-un final m-am deplasat spre pat. Şi stăteam eu aşa cu lumânarile la cap şi mă uitam pe pereţi. Am început să butonez telefonul, am vorbit cu prietena mea, cu părinţii. Am deschis şi laptopul care a murit destul de repede în chinuri (şi în blestemele mele, că e foarte vechi şi nu mai ţine deloc bateria).
Dar până la urmă…inevitabilul s-a produs: am rămas singură cu mine însămi :) Am început să-mi reamintesc de copilărie, de vremurile când ni se oprea lumina cel puţin două ore pe zi, de obicei când îţi era lumea mai dragă, între 18-20, că la ora 20 începea telejurnalul şi trebuia sa-l vedem pe « tovarăşul ». Mă chinuiam să-mi fac temele la lumânare, să citesc şi mă distram copios cu fratele. La un moment dat el a scris cu lumânarea pe bibliotecă « nu vreau sfârşit » - era în criza existenţială a adolescenţei. Mi-a fost dragă mobila aia din copilărie, am luat-o după mine la Bucureşti şi am păstrat-o până acum vreo 2 ani.
În ciuda ororilor perioadei, pe care nu trebuie să le reamintesc eu celor care le-au trăit, comunismul poate avea farmecul lui, cum spunea Simona Popescu în « All That Nostalgia » : « un sclavagism suprarealist cu sclavi făcând cozi la cinemateci, la cărţi (cumpărate la pachet, bune şi proaste laolaltă), cu familii puternice, unite, care păstrau vechi tradiţii şi în care bătrânii făceau cozi de ore în şir (pensionari fiind) ca să prindă ceva hrană pentru trib, în care cultul prieteniei crea forme de agregare socială voluptoasă-o nemărginită fericire intelectuală şi afectivă dată de discuţii nesfârşite în jurul ceştilor cu ceai. Era o epocă în care timpul curgea altfel, în volute care dădeau lumii o nesfârşită, superbă, uneori melancolie ».
Astăzi îmi lipseşte liniştea aia…Cred că ar trebuie să ni se ia din nou lumina două ore pe zi…că poate aşa îşi fac şi oamenii timp să mai vorbească unii cu alţii, faţă în faţă (eventual la lumina lumânărilor), să vorbească şi cu copiii, să se iubească, dar mai ales să mai mediteze, să fie singuri cu ei înşişi, să mai aibă puţină linişte…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu