Răspunsuri pentru cititorii blogului...

În ultima vreme am dat peste o statistică specială a blogului meu...cea după surse de trafic. Nu o mai văzusem până acum...cum nu sunt eu o specialistă în ale IT-ului...Mi-am dat seama că statistica asta îmi arată cum au dat oamenii peste blogul meu, asta în cazul în care nu sunt cititori fideli. Unele căutări sunt direct legate de mine...adică numele blogului sau numele cu care mă semnez...dar altele sunt foarte amuzante şi interesante. Chiar am căutat şi eu pe Google să văd cum naiba au ajuns oamenii pe blogul meu, căutând, de exemplu: „Cum poţi afla dacă nevasta te-a înşelat când a fost domnişoară?”. Dar se pare că postările mele despre înşelat îi direcţionează pe toţi trădătorii (culmea ironiei) sau pe cei trădaţi către blogul meu. Aşa că m-am hotărăt să răspund celor care au căutat pe blogul meu diverse informaţii şi nu au găsit răspunsul potrivit, poate...
1. Domnului care vrea să ştie „cum poţi afla dacă nevasta te-a înşelat când era domnişoară” îi spun că îşi complică existenţa inutil. Păi sunt atâţia bărbaţi care sunt înşelaţi în prezent de soţii, iar dvs vreţi să aflaţi ce a făcut nevasta când era domnişoară? Bănuiesc că domnişoară înseamnă ca nu era căsătorită...atunci, daţi-mi voie să vă spun că nu v-a înşelat. Dacă eraţi într-o relaţie cu ea şi nu v-aţi prins atunci, ce mai contează acum? Câtă vreme deja aţi făcut pasul căsătoriei...Dacă sunteţi de modă veche şi vă referiţi la statutul fizic de domnişoară, fiţi sigur că nu v-a înşelat. Sau poate consideraţi că putea să vă înşele spiritual? Oricum ar fi, vă spun eu, nu mai puteţi afla decât de la ea...Nu vă bazaţi pe alţii, că lumea e rea şi invidioasă şi dacă nu v-a înşelat nevasta până acum, sigur o să se găsească vreun invidios să vă spună că sigur a făcut-o. Rugaţi-o să fie sinceră, însă, înainte de asta, găndiţi-vă bine dacă sigur vreţi să aflaţi adevărul. Nu sunteţi mai liniştit acum?
2. Celor care voiau să ştie cine e doamna din farsa cu uniforma...le spun şi lor că nu mai contează. Doamna e Chiriţa lui Alecsandri, e unul dintre personajele lui Caragiale, e o tipologie umană pe care o întâlnim în toate timpurile. De ce ne-ar mai interesa persoana, câtă vreme există dintotdeauna personajul şi l-am întâlnit în mod sigur cel puţin o dată în viaţă?
3. Altcineva a căutat „despre cum pot unii să-şi înşele propriul copil”? Păi e foarte simplu, aproape la fel de simplu cum pot şi copiii să-şi înşele proprii părinţi. Numai că şi unii şi alţii se prind la un moment dat şi atunci încep tragediile în familie. Părinţii se prefac că se iubesc şi că au o familie perfectă, „de dragul copiilor”, dar de fapt fiecare are viaţa lui în afara căsătoriei şi a familiei, iar copii se prefac că sunt copiii pe care părinţii şi doresc, dar de fapt, de la vârste foarte fragede sunt viciaţi până în măduva oaselor sau pur şi simplu se tem să se arate aşa cum sunt în faţa părinţilor, ceea ce mi se pare şi mai grav.
4. Foarte mulţi au căutat informaţii despre cicoare, ce gust are, ce efecte negative...etc. Despre efectele negative, nu ştiu mare lucru, probabil că le simte fiecare pe pielea lui...la gust se apropie de ness, dar nu e cafea, iar cunoscătorii ştiu asta. Din păcate, eu nu am un gust atât de rafinat pe cât mi-aş dori şi nu fac diferenţa între o Cola normală şi o Cola light, aşa că mi-e uşor să mă păcălesc cu o cafea de cicoare. Vă recomad ca alternativă şi Inka. Cicoarea se găseşte mai ales în magazine de tip plafar sau bio, dar Inka se găseşte la supermarket (ultima dată am luat-o de la Carrefour) şi este foarte ieftină. Pe lângă cicoare, Inka mai conţine şi orz, secară şi sfeclă de zahăr.
5. În legătură cu problemele psihice ale lui Einstein, iar mă întreb: ce mai contează? Omul a fost un geniu...toate geniile au problemele lor...doar îşi folosesc mult mai mare parte din creier decât noi, muritorii de rând. Tind să cred că informaţia era necesară pentru vreun studiu, ceva...sau pentru cultura generală...ceea ce e scuzabil... Oricum, de câte ori sunt în faţa unor astfel de situaţii îmi răsună în minte versurile din Scrisoarea I a lui Eminescu: „Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?/ Ei vor aplauda desigur biografia subţire/ Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vreun lucru mare,/ C-ai fost om cum sunt şi dânşii.. / Măgulit e fiecare/ Că n-ai fost mai mult ca dânsul.[...]Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale/ Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -/ Astea toate te apropie de dânşii... Nu lumina/ Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,/ Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt/ Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;/ Toate micile mizerii unui suflet chinuit/ Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.” Veţi spune, desigur, că sunt pedantă, dar, dacă treceţi peste asta, veţi vedea cât de actuale sunt versurile lui Eminescu şi cât de bine concentrează preocupările multor suflete mici şi chinuite, care, cred, s-au adunat în cea mai mare măsură în presa noastră (o să revin asupra acestui subiect).
6. Pentru cine a căutat pe blogul meu „acordă-mi un dans şi iubeşte-mă după”...nu am răspuns...sunt doar fermecată...:)
Îmi pare rău că nu am văzut mai de mult statistica asta deoarece cred că îmi dădea multe idei de postări. Oricum, acum am intrat în vacanţă pentru o săptămână şi, deşi am destule de făcut, sper să pot scrie mai des. Deci, vă rog, cititori fideli sau „infideli”, constanţi sau întâmplători, spuneţi-mi despre ce aţi dori să mai vorbim, ce aţi fi curioşi să aflaţi, la ce discuţie mă provocaţi? Pentru că ştiu că e destul de complicat să postaţi comentarii dacă nu aveţi un cont Google, am setat blogul astfel încât oricine să poată interveni, dacă îşi doreşte, să facă un comentariu sau să pună o întrebare. Pornesc de la premisa că nu oricine îmi citeşte blogul...aşa ca am încredere în voi şi aşteptări...

Educaţia părinţilor…

Azi am dat întâmplător peste a doua parte a farsei discutate în postarea anterioară în legătura cu uniforma şcolară http://www.radiozu.ro/farse/farsa-uniforma-ii-180#comentarii. Nu mi-a venit să cred că d-na a căzut pentru a doua oară în capcană (asta mă face să cred că e totul regizat, că nu pot accepta atâta prostie) şi s-a reprodus din nou la radio, în acelaşi registru. Deşi se vaită că au sunat-o toţi cunoscuţii că s-a făcut de râs în faţa tuturor, nu a învăţat nimic şi susţine sus şi tare că ea-şi va continua stilul de viaţă pe care-l are. Nu mai comentez „stilul” doamnei, că e de prisos...pe ea oricum n-o afectează, deşi toată lumea, dar absolut toată lumea am observat ca a avut doar comentarii negative la adresa comportamentului, modului de a gândi şi de a vorbi al doamnei.

Evident că m-au bucurat intervenţiile colegilor de breaslă care au punctat aceeaşi idee pe care am punctat-o şi eu în postarea anterioară legată de reproşul d-nei, adresat profesorilor că şi-au ales o meserie deloc bănoasă. Citez una dintre cele mai amuzante: “Sunt profesor, şi nu pentru că nu mi-am ales meseria cu muuulta grijă, ba din contră, şi zău că nu mor de invidie pentru că nu mă produc la COOOventgarden. Căci, dacă ne-am (re)produce cu toţii pe acolo, pe bani mulţi, nu ştiu cine ar mai rămâne prin Românica să facă pe profesorii pe bani puţini, pentru a educa loazele cu shtaif.Şi nici nu ştiţi câte mămuce/tătuci de felul menţionat în farsa asta există. Pe mine să mă scuzaţi acu', dar tocmai am venit de la şcoală şi trebuie să-mi scutur noroiul de pe pantaloni.”

Mai sunt câteva intervenţii ale profesorilor, dar trebuie să recunosc că stilul d-lui e pe gustul meu...Alţii au mers cu raţionamentul mai departe şi au spus că dacă nu ar fi existat brutari, ospătari, etc cine ar mai fi servit-o, hrănit-o pe d-na...În plus, d-na crede că unicul criteriu de selecţie a meseriei este aspectul financiar. Ce vocaţie, ce pasiune? Iar fiica ei se va face avocat pentru că aşa crede d-na că este bine...bietul copil!

Doar la asta pot sa mă gândesc...că uneori ar trebui educaţi părinţii, nu copiii. Mi s-a întâmplat să am conflicte cu unii părinţi din cauza unui mod cel puţin bizar de a gândi, iar a doua zi copiii să vină şi să-şi ceră scuze pentru părinţii lor, spunându-mi ca ei nu au nimic de-a face cu ceea ce au spus părinţii, nu sunt de acord cu ei, etc...Mă gândesc ce urmări o fi avut farsa asta şi asupra fiicei d-nei, care nu e vinovată ca are o asemenea mamă. Din păcate, este produsul educaţiei acesteia, dar sper pentru ea că nu va rămâne la acest stadiu şi va învăţa singură să deosebească între bine şi rău, între valoare şi nonvaloare...

Despre educaţie…

Postarea de astăzi porneşte de la un dialog pe care l-am auzit la radio, o farsă făcută de Daniel Buzdugan la Radio Zu. Personal, nu prea cred în ceea ce văd la tv sau aud la radio şi întotdeauna bănuiesc că situaţii de genul ăsta sunt făcături, iar farsa asta depăşeşte orice imaginaţie. Vă invit să o ascultaţi mai întâi ca să ştim despre ce vorbim: http://www.radiozu.ro/farse/farsa-uniforma-179#add.
Deşi pornesc de la premisa că farsa este aranjată, experienţa mea de profesor m-a învăţat că există astfel de părinţi, oricât de paradoxal ar părea. Este dreptul oricărui părinte sau elev să nu fie de acord cu uniforma, dar să ai ca motivaţie faptul că nu are ocazia copilul să poarte la şcoală hainele de mii de dolari mi se pare penibil. Jenant mi s-a părut şi realizatorul care a motivat că profesorii se simt umiliţi pentru că nu-şi permit şi ei să aibă haine sau gadgeturi ca ale elevilor. Eu sunt profesor şi niciodată nu m-am gândit la aşa ceva. Am fost conştientă dintotdeauna că vor exista elevi care vor proveni din familii mult mai înstărite decât aş putea eu deveni vreodată, însă nu m-a afectat gândul câtuşi de puţin. Dacă ceea ce mi-aş dori de la viaţă ar fi averea, mi-aş fi schimbat de mult meseria. Iar pentru mine tot ce este material nu are nicio importanţă decât în măsura în care este util. Spre exemplu, de la telefon nu-mi doresc decât să sune şi să pot vorbi la el. Asta e utilitatea lui? Atât vreau de la el. Nu mă interesează altceva. Pentru poze am aparat foto, pentru net am calculator şi acasă şi la şoală, nu am nevoie să fiu conectată la net nonstop. Aşa gândesc despre orice obiect. Deci, nu m-a interesat vreodată care sunt cele mai scumpe telefoane sau cele mai scumpe maşini, iar dacă as vedea cine ştie ce gadget la vreun elev, m-ar lăsa rece pentru ca nici nu aş şti ce valoare are. La fel cum nu m-ar interesa nici hainele de firmă sau mai ştiu eu ce altceva. Ceea ce mă interesează şi apreciez, însă, sunt eleganţa şi bunul gust. Iar dacă vreun om are aceste calităţi, fie elev, fie necunoscut, îl apreciez şi admir sincer. Îmi face plăcere pur şi simplu să-l privesc. Nu mă interesează cât au costat hainele, contează rezultatul…
Ideea d-lui Buzdugan că profesorii ar impune vreodată uniforma pentru că se simt ei frustraţi mi se pare jignitoare. Eu aş susţine ideea uniformei din două motive. Pe de o parte, elevii nu mai au nicio limită a decenţei şi a bunului-simţ şi confundă instituţia şcolară cu cluburile de noapte pe care le frecventează de la vârste foarte fragede, tot cu binecuvântarea părinţilor. Mi s-a întâmplat de nu ştiu câte ori să văd la şcoală decolteuri din care se zărea aproape tot, iar din pantaloni ieşind jumătate din bikini domnişoarelor. Pe de altă parte, cei care suferă cel mai mult din cauza diferenţelor vestimentare sunt tot elevii, colegii celor care nu-şi permit. Uniforma ar anula, poate, diferenţele de clasă şi ar lăsa ca fiecare elev să se individualizeze prin ceea ce este el ca om, ca personalitate, fiinţă umană, nu ca statut social.

Apoi, realizatorul nu avut argumente nici când doamna l-a întrebat cine l-a pus să se facă profesor ca să aibă salariul ăla de mizerie. Era foarte simplu să-i fi spus doamnei că dacă nu ne mai făceam niciunul profesori, cine ar mai fi educat-o pe fiica distinsei doamne? Nu avea nevoie de profesori la şcoala generală, liceu sau facultate? Sau era autodidactă? Însă, d-na şi alţii asemenea ei pot sta liniştiţi, că în privinţa asta suntem « pe drumul cel bun ». Care tânăr absolvent credeţi că mai este dispus să vină astăzi în învăţamânt? Ce tânăr ar fi idiot să vină pe un salariu de 6-700 ron ca debutant, când poate câştiga mai mult şi ca vânzător? Îmi spunea o prietenă că tânăra învăţătoare a fiicei îi trimite mesaje scrise pe caietul copilei, conţinând greşeli de ortografie. Aceştia vor fi educatorii viitorului. Probabil că vor mai veni în învăţământ doar cei care nu vor avea altă soluţie, iar la prima portiţă de scăpare vor fugi mâncând pământul. Deja văd acest lucru în jur... Credeţi că cei din conducere nu se gândesc la viitorul învăţamântului? Ba da…se gândesc…exact asta îşi doresc…cu cât mai proşti, cu atât mai bine – mai uşor de condus, mai uşor de manipulat…Viitorul sună bine, nu?
Dar, despre asta …altădată. Revenind la părinţi, mi s-a întâmplat să stau de vorbă cu toate categoriile. Am rămas fără replică atunci când o mamă mi-a spus: « Doamnă, eu nu am ce să-i pun copilului să mănânce pe masă, cum pot să-i cer să înveţe ? » la fel cum m-a lăsat mască şi o mamă care venise la mine (în calitate de dirigintă), revoltată fiind, că profesoara de matematică nu-i primisese ploconul ca să o treacă pe fiica ei clasa. Chiar nu înţelegea ce vrea doamna ca să nu o lase pe individă corigentă. Când i-am spus, senină, că nu-şi doreşte decât să înveţe, a răspuns ofuscată: « Ete…na ». De altfel, mi s-a întâmplat şi mie să vină la mine părinţii cu pungile, întrebându-mă ce trebuie să facă odorul sa nu rămână corigent. Iar eu am răspuns la fel de senină: să înveţe. Când d-na a încercat să-mi ofere punga de rigoare, am refuzat tranşant, iar d-na a insistat : «vă rog, mă jigniţi», iar eu la fel de tranşant ; «Nu, d-nă, dvs mă jigniţi pe mine!». Sunt conştientă că probabil d-na mai apelase la aceste mijloace de convingere şi poate în cazul altor colegi a mers, însă greşeala cea mai mare este că îi învaţă pe copii că orice se poate cumpăra şi că indiferent de faptele lor, nu vor suporta consecinţe pentru că părinţi le acoperă urmele. Nu ştiu ce bază de educaţie poate fi aceasta.Şi mai avem pretenţia sa luptăm contra corupţiei...
Nu sunt părinte, dar mi-au trecut prin mână sute de copii, iar unii dintre ei mi-au spus sincer că i-am învăţat mai multe lucruri decât i-au învăţat părinţii lor vreodată. Mi se părea imposibil, dar cunsocându-le părinţii, i-am înţeles. Va continua…

Tot despre înşelat…

La postarea mea anterioară am primit pe blog o întrebare care merită un răspuns mai amplu…ce a devenit o postare separată, dar pe aceeaşi temă: înşelatul. Pentru cei care nu au văzut comentariul, întrebarea legată de cei care înşală era: " dacă tot nu pot să fie fideli, atât bărbaţii, cât şi femeile, de ce nu au curajul să fie singuri şi atunci să facă ceea ce doresc fără să lege pe cineva de ei, şi pe deasupra să te şi înşele…".

Dacă stau să mă gândesc doar la ce mi-au văzut ochii şi auzit urechile, sunt nenumărate motive pentru care şi cei care ştiu foarte bine că nu pot fi fideli aleg să nu fie singuri. Să enumăr doar câteva:

1. LAŞITATEA - pentru că foarte mulţi oameni se tem să fie singuri pentru totdeauna. Există persoane care ar fi cu oricine, numai să aibă cu cine să iasă în oraş, să fie văzute cu cineva la braţ atunci când ies undeva, la o petrecere, etc. De la o vârstă, presiunea asta a “însoţitorului” devine destul de mare (mai ales pentru femei) în contextul în care toţi prietenii tăi sunt cu cineva, eventual au familii, iar tu eşti tot singur. Deci, e indicat să ai şi tu un “însoţitor oficial”…ca să fii “în rândul lumii”.

2. COMODITATEA este iarăşi un motiv important, mai ales pentru bărbaţi pentru că, în sfârşit, apare cineva care să se ocupe de menaj şi să plătească facturile. De nenumărate ori am auzit în jurul meu motivele pentru care doi oameni se mută împreună: se înjumătăţesc chiria, facturile, timpul pierdut până ajungi la întâlnire, etc. Bărbaţii, mai ales, se simt foarte bine atunci când cineva are grijă de ei şi le face mâncare, le calcă, le spală, etc.

3. IPOCRIZIE – unii dintre cei care ştiu sigur că nu pot fi fideli, pozează câteodată în adevăraţi gentlemani, în cazul bărbaţilor sau îngeraşi, în cazul femeilor. Auzeam într-o zi la televizor un domn spunând că în tinereţe toate domnişoarele îi spuneau ca este al doilea iubit, ceea ce îl amuza. Puţini oameni au curajul să-şi asume ceea ce sunt, să-şi recunoască greşelile, să se prezinte măcar în faţa partenerului aşa cum sunt. Alţii pur şi simplu nu se cunosc, nu ştiu de ce sunt capabili şi de ce nu sunt capabili să facă în viaţă;

4. FAMILIA – chiar şi cei infideli simt uneori nevoia întemeierii unei familii. Cum, de regulă, femeile acceptă procrearea doar după ce văd un inel pe deget, din nou, sub presiunea ceasului biologic, sărim cu întrebarea. Aţi spune că tevatura asta cu ceasul biologic e valabilă doar pentru femei, însă aţi fi surprinşi să aflaţi cât de tare îi poate păli şi pe bărbaţi. Mi-amintesc cum un amic îmi spunea că ajunsese să viseze copii noaptea (la propriu), atât de mult îşi dorea un fiu, iar altul care-şi petrecea mai tot timpul liber cu nepoţica, din frustrarea de a nu avea propriul copil.

5. EDUCAŢIA – sunt unii oameni, mai ales bărbaţi, care au fost educaţi, prin modelul oferit de propria famile ori s-au autoeducat că nevasta e nevastă şi amanta e amantă. Astfel, ei consideră că este în firea lucrurilor să mai calce strâmb câteodată, dar totul este în regulă câtă vreme îşi tratează regeşte soţia şi familia. În societate trec drept bărbaţi model şi ei înşişi se consideră aşa;

6. DORINŢA DE SCHIMBARE – ăsta e cel mai rar dintre motivele pentru care cineva incapabil să fie fidel alege să fie cu cineva. Există şi persoane care se satură la un moment dat de viaţa promiscuă pe care au dus-o şi-şi doresc să se schimbe, să evolueze, să treacă la un alt nivel. Din păcate, asta în cazul lor devine o luptă, pe de o parte cu ei înşişi, pe de altă parte cu ceilalţi.

Lupta cu sine derivă din porniri care devin de necontrolat la un moment dat, porniri ca ale animalelor de pradă atunci când văd sângele. Fiecare dintre noi cred că mai simte uneori, când se află într-o relaţie de lungă durată, nostalgia adrenalinei pe care ţi-o dau primele întâlniri, golul în stomac, tremurul, etc. La persoanele aventuroase din fire, cred că nostalgia asta devine de nesuportat.

Lupta cu ceilalţi intervine atunci când ei te cunosc sau îţi intuiesc firea. Este de fapt o luptă cu neîncrederea lor. Cunosc un prieten care era un mare playboy, dar care s-a căsătorit şi a încercat să fie fidel. Problema a intervenit în momentul în care el a început să mai întârzie la serviciu, iar soţia, cunoscându-i trecutul, a devenit bănuitoare. A început să-l ia la întrebări, să-l controleze, să-l urmărească, să-l acuze ca o înşală. Stressul a devenit atât de mare pentru el încât nu mai voia să ajungă acasă…s-a creat un cerc vicios pentru că pe măsură ce el întârzia, ea era tot mai convinsă că are o aventură. Până la urmă au divorţat, iar după divorţ ea a rămas surprinsă că el nu umbla cu nimeni, crezând că fiind liber nu o să rateze nimic. Nu a fost aşa. Omul nu mai voia decât linişte după aşa o perioadă agitată, plus că s-a cam lecuit de căsătorie.

În concluzie, este greu pentru astfel de oameni să se schimbe, dar se poate: fie îşi doresc foarte mult lucrul ăsta şi cu voinţă sau credinţă o pot scoate la capăt (cunosc astfel de oameni care au ajuns să se călugărească, primenirea spirituală fiind cea mai puternică motivaţie), fie întâlnesc pe cineva care le dă peste cap lumea, aşa cum o ştiau ei…Indiferent cum ar fi, cel care-i va sta alături trebuie să-i acorde toată încrederea pentru că altfel nu au nicio şansă. Neîncrederea îl va împinge pe cel în cauză în mod iremediabil la a înşela, pe principiul: dacă tot mă bănuieşte şi mă acuză, măcar să-i dau motive reale.

Cam astea au fost posibile răspunsuri care mi-au trecut prin cap, dar sunt sigură că lista poate continua…poate o completaţi chiar voi…

Permis pentru înşelat (2)

Astăzi e prima zi fără teze…Yupi!!!!…am terminat cu ele…bine…mă aşteaptă portofoliile, dar asta e altă poveste…mi-o mai fac şi cu mâna mea, ştiu…
În fine, simţindu-mă eu, aşa dintr-o dată eliberată, m-am mai jucat puţin pe blog să văd ce mai pot face. Am pus o bară video, crezând că voi putea să postez ce melodii îmi plac mie…dar, din păcate nu e chiar aşa sau…mai bine zis nu cred că mă pricep eu prea bine…dar o să apelez la cineva priceput.
Ceea ce mi s-a părut mai interesant a fost statistica postărilor, constatând că cea mai citită postare a mea de la înfiinţarea blogului a fost “Permis pentru înşelat”. Asta m-a făcut să meditez asupra problemei şi să mă gândesc ce o fi atras atenţia…ideea că eu aş putea să dau cuiva permis pentru înşelat sau pur şi simplu apetenţa noastră pentru acest subiect.
De aceea, astăzi m-am gândit să dezbat un alt tip de înşelăciune, mai gravă din punctul meu de vedere: a propriei persoane. O văd tot timpul în jurul meu şi e sursa tuturor suferinţelor pe care le trăim, o consecinţă a ignoranţei voite sau nu. De ce alegem să nu vedem adevărul ?...poate pentru că este mai comod aşa…
Cine se mint cei mai des? Păi probabil că aşa-zişi îndrăgostiţi, când nu vor să vadă realitatea. Să luăm un exemplu elocvent. Mă feresc să dau nume sau date concrete, este însă cineva pe care îl cunosc şi care este cu o domnişoară foarte frumoasă de vreo 2 ani cred…iar acum îşi punea problema ce să facă…dacă să se însoare sau nu. Pe mine doar faptul că ridica problema asta m-a siderat deoarece pentru mine este foarte clar că nu iubeşte…de ce ? Păi deşi nu am ieşit cu ei decât de vreo 4-5 ori maximum…a fost suficient ca să văd cam care este natura relaţiei. În primul rând, nu se respectă şi-şi vorbesc urât când se enervează; apoi dacă d-ra este curtată de alţi domni, el se umflă în pene, semn pentru mine că o priveşte ca pe un trofeu şi trebuie să arate şi altora pe ce a pus el mâna; nu ştiu ea, dar despre el ştiu sigur că se mai uită în dreapta şi în stânga atunci când are ocazia, fiind deschis altor opţiuni. Şi vă întrebaţi cum de se mai gândeşte la căsătorie? Simplu…se minte pe sine şi o minte şi pe ea.
Fiţi sinceri! Câţi dintre voi nu cunosc cel puţin un caz în anturajul lor sau câţi dintre voi nu au trecut prin această situaţie? Este doar cauza atâtor divorţuri pe care le vedem în jur. Am făcut chiar un sondaj printre cunoscuţii divorţaţi şi i-am întrebat ce i-a făcut să se căsătorească. Unul mi-a spus că şi-a zis că era momentul deoarece făcuse 30 de ani, altul că femeia în cauză fusese singura care merita (de parcă îi adusese o ofrandă - el îşi jertfea burlăcia pentru ea… îi făcea un mare favor…), altul că aveau multe în comun şi că s-a gândit că pot construi împreună ceva, dar niciunul nu mi-a aspus că s-a căsătorit pentru că a simţit că o iubeşte ca pe ochii din cap şi simţea că nu poate trăi fără ea…
Asta mă face să îmi amintesc de o altă dezbatere pe care am avut-o recent cu un cunoscut care îmi spunea că este îndrăgostit până peste cap de o femeie pe care o cunoscuse de câteva luni, că nu poate trăi fără ea, respira, etc…vechiul clişeu. Şi tocmai când eu eram emoţionată până la lacrimi, ce credeţi că făcea în momentul următor ?…sugera aventuri. Pentru mine a fost o lecţie în plus că lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba…Deşi ştiam prea bine ce afemeiat e domnul…sufletul meu de romantică incurabilă credea că poate a găsit femeia care să-i dea lumea peste cap…se poate, dar nu oricine este atât de norocos…Cum spuneam şi în altă postare…dragostea este doar pentru cei aleşi. Iar domnul în cauză nu are nici cea mai vagă idee ce este. Pentru el există o distincţie foarte clară între suflet şi trup, iar trupul poate fi într-o parte şi sufletul în alta. Dar această scindare nu există pentru că noi manifestăm fizic ceea ce simţim în fiecare secundă a vieţii noastre, trupul nostru este expresia însăşi a sufletului nostru. Şi sunt în continuare convinsă că niciun om care iubeşte cu adevărat nu poate înşela. Cum poate mie să-mi spună cineva că nu poate trăi fără o anumită femeie, dar în acelaşi timp s-o înşele. Cam cât să te minţi sau să minţi?
Am văzut iar la televizor o domnişoară care se plângea că a fost înşelată şi spunea că cealaltă este de vină pentru că l-a sedus în mod sigur pe bietul « nevinovat ». Mi s-a făcut rău de la atâta prostie, naivitate şi încercare de a se minţi singură. Se gândea şi o spunea public să-l ierte…mi-e milă de ce o aşteaptă…
Exemplele pot continua, dar văd că m-am aprins cam tare şi postarea s-a lungit peste măsură. Promit că vor fi mai multe episoade în care o să dezbat această problema…De aceea, nu trag deocamdată concluzii…poate că şi unii dintre voi vor avea de comentat…Noapte bună !:)

La film...

Ieri a plecat fratele meu. Şi trebuie să spun că deşi am gătit, spălat, călcat, făcut curat de trei ori mai mult decât în mod normal, parcă e cam pustie casa acum….Dar acest sentiment mă încearcă de câte ori pleacă înapoi după sărbători…o să-mi fie dor de el…
În fine, de câte ori vine în ţară, mergem împreună la film şi aşa am făcut şi acum. Deşi îmi place să văd filme pe ecranul ăla mare, mediul în care trebuie să-l văd mă deprimă de fiecare dată. Am mai spus şi cu altă ocazie că experienţa asta e foarte stresantă pentru mine pentru că-mi place să mă implic în lumea filmului (dacă acesta e reuşit) şi să trăiesc întâmplările. Din păcate, asta e cam greu la cinematograf. Pentru ca lumea uită ca totuşi e o experienţă comună şi că trebuie să le respecte teritoriul şi celorlalţi...
La intrarea la film…studiam lumea…cum fac de fiecare dată şi la un moment dat, mi se opreşte privirea asupra unei domnişoare blonde care avea în picioare nişte cizme roz de cârpă, cu nişte tocuri atât de înclinate încât mă aşteptam în orice moment să i se rupă şi să cadă în nas. Cei din anturaj, mai bine informaţi, m-au anunţat ca d-ra era Sânziana Buruiană, “o vedetă”, autohtonă. Numele m-a făcut să izbucnesc în râs pentru că nu înţelegeam cum ar putea cineva să fie şi floare şi buruiană…
În fine, intrăm la film, deodată cu d-ra, iar de aici începe stressul…Mai întâi… găsirea locului rezervat. Mulţi dintre cei din sală întârzie la cumpărarea floricelelor şi sucurilor fără de care vizionarea filmului nu poate fi concepută. Doar nu vrem să creadă ceilalţi că suntem muritori de foame…În fine, pentru că întârzie…bâjbâie prin întuneric după loc şi îi întreabă pe ceilalţi pe ce rând sunt. Apoi începe avansarea pe rând, în poziţie necorespunzătoare, că nu i-a învăţat nimeni că nu-ţi treci fundul pe la nasul oamenilor şi că e de preferat să avansezi cu faţa la cel pe care-l deranjezi; în plus, preţ de câteva secunde îţi blochează vederea la ecran, obstrucţionâdu-ţi şi vizionarea.
Apoi, începe calvarul ronţăitului, cum îi spun eu. Parcă în capul meu, se aud din toată sală pungi foşnind, sticle de suc fâsâind, plescăit, etc. Evident, în punctul culminant se aud şi telefoanele sunând şi conversaţia clasică, pe un ton cât se poate de ridicat : « Sunt la film, bă…în Mall... » Şi aţi crede că s-ar opri aici conversaţia…dar nu, domnul dă şi detalii, eventual despre film…
Ultima vizionare a fost şi mai « traumatizantă », deşi am văzut o comedie « The Little Fockers »… Pe de o parte filmul mi s-a părut o continuare slabă a primelor părţi din « Un socru de coşmar », cu puţine scene reuşite sau comice. Nu m-a impresionat nici în sens negativ, nici pozitiv... Pe de altă parte, în sală era o domnişoară care râdea şi când nu trebuia şi, în plus, avea un râs extrem de iritant, stupid, colorat şi nu ştiu cum să-l mai caracterizez. Răutăcioasă, am zis că o fi d-ra Buruiană. Nu ştiu cine era, dar mă enerva cumplit. Ca şi când nu era destul, câţiva tineri mai şugubeţi din sală, iritaţi şi ei de râsul d-rei, au început să o imite...că poate o pricepe. Vă daţi seama ce concert a fost…Nu mai puteam să gust vreo scenă comică din film…pentru că râdeau alţii în locul meu.
În concluzie, aventura asta m-a făcut să fiu destul de reticentă cu ieşirile la cinema (oricât mi-ar plăcea) şi să mă reorientez spre străvechiul calculator…Nu numai că e mai ieftin…chiar gratis…dar mult mai relaxant din multe puncte de vedere…PS-tocmai am avut o fantezie în care cineva închiria sala numai pentru mine şi aşa eram şi eu fericită la cinema :) Ştiu, am văzut prea multe filme :))

Scuze...

Bună seara. Scuze că nu am mai postat de ceva vreme, dar mă lupt cu tezele pe de o parte şi cu gospodăria pe de altă parte…Mă chinui şi să-mi reactivez site-ul pe care-l folosesc la şcoală şi nu merge…Mai am şi un curs la care mă duc de ceva vreme şi urmează evaluarea, iar eu nu am făcut nimic…ce să mai zic? Sunt depăşită de evenimente. De când e fratele meu pe la mine, gătesc la 2-3 zile, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat. E cam obositor…nu ştiu cât trebuie să găteşti pentru o familie cu doi copii, să zicem…
Oricum, nu prea mă văd stând toată viaţa în bucătărie şi zilele astea a fost o perioadă în care mi-am dat seama că dacă m-oi mărita vreodată, ar fi bine să-mi pemit o menajeră pentru că nu prea mi se pare viaţă…să munceşti toată ziua la serviciu, eventual şi în particular, apoi să vii acasă, să găteşti, speli, calci şi mai pe seară să fii şi frumoasă şi caldă pentru soţul tău..e cam mult…nu credeţi ? Oricum, jos pălăria pentru femeile care reuşesc asta…dacă există aşa superwomen…Asta ma duce cu gândul la melodia Alciei Keys…sigur o ştiţi. http://www.youtube.com/watch?v=-AphKUK8twg Oare unde pot să postez şi melodii pe blogul ăsta ? Că sigur se poate…În fine, ar fi cazul să mă opresc pentru că devin haotică. O să revin…pentru că pare că a devenit o necesitate pentru mine să scriu pe aici şi mă simt oarecum datoare când văd într-o zi câţi oameni au accesat blogul, iar eu nu am mai scris nimic. Aşa că vă mulţumesc pentru înţelegere şi…pe curând.

Petrecere şi dans…

Iată că trecu şi anul ăsta…şi implicit Revelionul care mă stresează atât de mult de obicei…Şi cu toate că nu m-am pregătit deloc şi nu m-am agitat cum fac atunci când merg la vreun eveniment, seara a fost foarte frumoasă. A fost o petrecere faină…cu masa ca la restaurant şi atmosfera de club…O locaţie foarte elegantă, cu o organizare bună, servire impecabilă, un miniconcert live şi …un preţ pe măsură. Cred că a meritat totuşi…

Mi-a plăcut că erau mai mult tineri, îmbrăcaţi elegant, fără manifestări grobiene, nici băut peste măsură şi, prin urmare…nici scandaluri. Aşa cum am bănuit am dansat continuu. Ca de obicei la petreceri, eu şi fratele am spart gheaţa şi am deschis ringul de dans. Am stat noi ce am stat cuminţi, dar când am văzut că este 22.30 şi nimeni nu dansează, ne-am zis că nu vrem să ne prindă anul nou stând pe scaune…Aşa că am dansat singuri vreo două melodii :)ce-mi mai place să fiu în centrul atenţiei :)…după care a prins şi restul lumii curaj. Până dimineaţa, la 5.30, am fost de neoprit. Cum pe jos, în toată sala era covor, iar eu aveam o rochie lungă, la un moment dat am dat jos pantofii şi am ţopăit în voie. N-am mai fost demult în aşa dispoziţie de dans…un sentiment foarte plăcut…

Apropo de asta…de mult voiam să comentez faptul că bărbaţii din ziua de azi nu mai ştiu să danseze…cel puţin nu în pereche…Îmi place să dansez cu fratele pentru că ne potrivim (eu l-am învăţat când era mic să danseze) şi pentru că el chiar ştie ce face. Mi-am pierdut abilitatea de a dansa în pereche pentru că nu prea am întâlnit bărbaţi care să ştie să danseze şi de multe ori am eu tendinţa să conduc, iar când găsesc câte unul care ştie ce face…sunt debusolată şi parcă mă mişc în reluare. Mă enervează asta...pentru că eu iubesc dansul.

Nici la acest Revelion nu prea am văzut perechi dansând…până şi la dans am devenit individualişti. Când mai vedeam câte o pereche care dansa bine…evident că erau mai în vârstă…sau cel puţin domnul era…Restul…stăteau la mese la dansurile de pereche. Nu înţeleg nici genul ăsta de petrecere în care toată noaptea stai la masă, mănânci şi bei. Pentru mine petrecerea înseamna dans, dans şi iar dans. Iar în noaptea de Revelion au fost de toate: disco, populară, latino, turcească, grecească…fără manele.

În fine, una peste alta a fost o seara frumoasă. La final a fost mai greu pentru că evident că nu era niciun taxi disponibil, iar cu maşina nu ar fi trebuit să plecăm având în vedere ca toţi băuserăm…Până la urmă ne-am descurcat şi am ajuns fiecare pe la casele noastre…

Un an nou a început, iar eu am încercat să respect toate superstiţiile şi să nu spăl în prima zi a anului, să nu duc gunoiul şi să fac ceva legat de profesie ca să-mi mergă bine în acest plan tot anul…aşa că ieri am corectat teze :) N-am vrut să risc să nu mi se îndeplineasca dorinţa de anul nou…deşi nu s-ar zice că sunt superstiţioasă…

Voi cum aţi petrecut şi ce vă doriţi pentru anul acesta?