Cauzele psihice ale bolilor fizice

Salutare. Recent am început să fiu preocupată de acest subiect şi am început să întreb, să citesc, să mă documentez cu privire la posibila legătură dintre bolile fizice şi stările noastre sufleteşti. Pe măsură ce citeam despre subiect, aflam lucruri surprinzătoare şi adevărate. O să selectez astăzi pentru voi câteva dintre cele mai comune probleme să vedeţi dacă va regăsiţi. Spre exemplu ştiaţi că:
• Acneea înseamnă neacceptarea sinelui şi faptul că îţi displace propria persoană;
• Alcoolismul – sentimentul inutilităţi, al vinovăţiei, respingerea sinelui;
• Atacul de cord - stocarea bucuriei inimiii în favoarea banilor sau a poziţiei sociale;
• Cancerul – o rana adâncă, un resentiment stagnat de multă vreme;
• Diabetul – tânjirea după ceea ce ar fi putut să aiba sau să fie;
• Ficatul – supărări şi emoţii primitive; furia;
•Hipertensiunea – vechi probleme emoţionale rămase încă nerezolvate;
• Obezitatea - emotivitate excesivă ; adesea arată frica şi nevoia de protecţie;
• Plămânii – tristeţe şi suferinţa;
• Rinichii – sunt afectaţi de spaimă, criticism, nereuşită;
• Splina – îngrijorarea;
Am enumerat alfabetic câteva dintre cele mai frecvente afecţiuni. Informaţiile pe care le-am descoperit sunt mult mai bogate. Din tot ce am citit vă pot recomada o sursa de informare mai la îndemână, un site mai exact unde găsiţi mult mai multe afecţiuni decât cele selectate de mine, dar, mai ales, găsiţi şi soluţii care ţin de psihlogie pentru rezolvarea lor. Asta dacă şi credeţi, desigur, în puterea de autovindecare sau în forţa, influenţa pe care psihicul nostru o are asupra fizicului. Oricum ar fi…vă doresc multă sănătate fizică si psihică, multă armonie !
Site-ul promis : http://www.valeriu-popa.santamia.ro/vindgand.htm

O foarte mică dilemă…

Bună seara. Am fost cam leneşă în ultima vreme şi n-am mai scris nimic pe blog, deşi am constatat că a crescut considerabil numărul cititorilor. Mulţumesc pentru aşa atenţie şi n-ar fi rău dacă s-ar naşte şi nişte discuţii constructive pe aici. Aşa că, mi-ar plăcea să-mi sugeraţi teme pe care v-ar plăcea să le abordez, teme care să devină eventuale subiecte de dezbatere.
În ciuda faptului că a crescut aşa mult numărul de cititori, mă întreb uneori dacă mai are sens să scriu pe aici…pentru că întotdeauna când fac ceva mă gândesc şi care e finalitatea. Nu mi-am propus să mă îmbogăţesc, scriind acest blog, deşi n-ar fi rău dacă s-ar întâmpla aşa :) Am să fiu totuşi realistă. Am început să scriu de plictiseală, prin vacanţa de vară, din dorinţa de a încerca ceva nou, pe principiul: “ia să vedem ce-o mai fi şi asta”. Recunosc însă că scrisul a avut şi efect cathartic.
Dar oare mai are sens să scriu? Contează pentru cineva? Ajută pe cineva în afară de mine? Că dacă e vorba de mine…aş putea continua şi cu un monolog interior :)…ar fi mai simplu. Voi ce ziceţi ?

Mai avem timp să citim?...

Bună seara. A fost un weekend plăcut acesta…deşi am muncit destul. Vineri am fost la Târgul Gaudeamus cu vreo 150 de copii invitaţi de Editura Litera, la o lansare de carte şi a fost foarte stresant. Era să pierd câţiva pe acolo, evident, că ei nu ştiu să respecte un program, o oră de întâlnire şi îmi venea sa trosnesc nişte domnişoare, dar m-am abţinut...
Nu am apucat deloc să văd târgul şi am sperat să revin zilelea astea…dar nu am mai reuşit. Ieri m-am văzut cu prietenii mei, Cristi şi Dana. Speram să-i conving pe ei să mergem, dar Dana a zis că iar cumpără Cristi zeci de cărţi şi nu mai au pe unde să le pună în casă. I-am dat dreptate, că nici eu nu pot să mă abţin să cumpăr cărţi şi am început deja să le pun pe două rânduri în bibliotecă. N-am stat la târg decât foarte puţin, dar tot m-am ales cu două cărţi, luate aşa, la prima vedere…
Tocmai am auzit pe cineva la televizor spunând că nu mai citeşte nici 10% din cărţile pe care le citea înainte de 1989. Şi i-am dat dreptate pentru că şi mie mi se întâmplă acelaşi lucru. Prinsă atât de tare în tumultul vieţii, între serviciu, munca suplimentară, treburile casnice şi o oarecare viaţă socială/personală, nu mai apuc să citesc aproape deloc. Doar în vacanţa de vară m-am răzbunat şi am devorat tot ce-mi pica în mână. Am citit ca-n vremurile mele bune…aproximativ o carte la două zile…Acum însă…pauză totală…
Le-am dat elevilor mei să facă un eseu argumentativ despre importanţa lecturii şi mulţi au avut mari dificultăţi în a găsi argumente, ba chiar unii au încercat să-mi argumenteze şi contra. Nu ar fi fost nimic dacă argumentul lor n-ar fi fost faptul că lectura presupune prea mare efort, ştiind foarte bine ca ce detest eu mai tare la un om este lenea, indolenţa…
Într-o lume a vizualului…de ce ar mai trebui să citim? Asta se întreabă ei…probabil. Obişnuiţi de mici cu o informaţie în imagini, nu mai sunt capabili să-şi imagineze nici cele mai simple descrieri dintr-un text literar sau nonliterar. Mai sunt, desigur, şi excepţii…iar acestea mă bucură şi mă fac să mai am speranţă…

Dihotomia suflet/trup

În mod sigur, de-a lungul vieţii toţi ne-am confruntat cu această scindare între suflet şi trup şi de multe ori ne-am pus problema de ce naiba trupul nu ascultă de suflet. De ce nu putem comanda inimii pe cine să iubim, de ce nu putem alege exclusiv raţional pe cel care ştim că ar fi cel mai potrivit pentru noi? M-am confruntat cu această problemă şi pot să spun că mi-a rupt inima în două. M-am întrebat de ce naiba m-am simţit atrasă fizic de bărbaţi care ştiam că nu merită nimic din partea mea, dar nu m-am simţit atrasă fizic de fiinţa care ar fi meritat cel mai mult asta. Curios este că în prima situaţie am putut să controlez sentimentele şi pot să controlez mereu această atracţie când este direcţionată spre cine nu trebuie, spre cine nu cred eu că merita. În schimb, în cea de-a doua situaţie, controlul nu funcţionează. Nu pot comanda spre cine să direcţionez atracţia fizică. Şi sincer, mă stresează situaţia. Un prieten mi-a zis că pofta de mâncare vine şi mâncând, dar în cazul meu nu prea funcţionează pentru că, dacă manânc, eu mă satur repede…aşa că…
Oricum, astăzi a început postul Crăciunului şi cred că e cea mai bună perioadă să ne punem în acord sufletul cu trupul. Azi dimineaţă am stat în cumpănă dacă să ţin postul alimentar sau nu…În frigider mai aveam destul lapte şi brânză…şi cum nu mă îndur să arunc mâncarea…m-am hotărât să nu renunţ decât la carne deocamdată. Poate reuşesc să-l respect câteva săptămâni, dar de obicei îl evit pentru că mă îngraşă…atâtea făinoase şi carbohidraţi…
În schimb sunt hotărâtă să respect postul sufletesc, spiritual, să mă purific de stările negative şi să am de sărbători o stare foarte faină de linişte şi echilibru. Vă doresc şi vouă acelaşi lucru !

Permis pentru înşelat…

Este destul de târziu şi am terminat de corectat un rând de lucrări. Sunt mândră de mine…nu foarte mândră de elevii mei însă, care nu mai sunt capabili să înţeleagă nici cea mai simplă poezie, nu mai au pic de imaginaţie şi sensibilitate şi asta mă întristează…despre acest subiect, însă…cu altă ocazie…

Acum voiam să-mi exprim revolta faţă de ceva ce am auzit la televizor astăzi. În timp ce corectam, aveam şi televizorul deschis pe ProTv şi, întâmplător, am auzit-o pe d-na Borcea vorbind despre căsătorie. La întrebarea prezentatorului dacă ar divorţa în situaţia în care ar afla că este înşelată, d-na a răspuns că bineînţeles că nu ar divorţa pentru nişte prostii. Instant am facut ochii cât cepele şi am lăsat lucrările din mână să văd cum argumentează. D-na a spus că ţine prea mult la familie ca să o distrugă pentru nişte prostii…nişte domnişoare care vor să devină celebre, seducându-l pe bietul domn Borcea. Iar prezentatorul în stilul bine-cunoscut insistă, întrebând-o dacă totuşi ar face pasul în situaţia în care ar avea în faţă nişte dovezi foarte puternice ale adulterului…iar ea a răspuns la fel de categoric că nu ar divorţa. Ba chiar a încercat să-l provoace şi pe el, întrebându-l dacă nevasta lui ar divorţa dacă ar afla ca este înşelată, iar el i-a spus că ea este destul de hotărâtă şi probabil că da. Însă nici asta n-a convins-o pe d-na Borcea care credea cu tărie că apără valorile familiei.

N-am putut sa nu mă întreb ce familie e aceea, în care totul se bazează pe trădare, minciună, compromis, interes financiar, etc. Pe mine nu mă revoltă atât concepţia personală a d-nei Borcea cât faptul că prin ceea ce spune, face, acceptă, aşa îşi educă şi copiii, care vor crede că asta înseamnă o familie fericită. Dar şi mai mult mă revoltă că poate au urmărit-o multe tinere adolescente, care cred că d-na Borcea este un model demn de urmat şi că asta înseamnă să-ţi iubeşti familia şi soţul – să-i tolerezi infidelităţile şi trădările. Este evident că doamna nu-şi iubeşte soţul pentru că orice femeie care iubeşte cu adevărat ştie că ar deveni lividă dacă ar afla că este înşelată, l-ar strânge de gât pe mişel că i-a spulberat iluziile, fericirea, speranţa, încrederea şi nu şi-ar mai imagina cum l-ar mai putea primi în patul ei, după ce tocmai s-a întors din patul alteia. D-na Borcea nu este nici în situaţia absolut umilitoare a multor femei care nu au unde să plece din căminul conjugal, sunt conştiente că nu ar putea să-şi crească singure copiii şi acceptă ani şi ani de umilinţe, trădări şi chiar bătăi…D-na Borcea are un salon de cosmetică, al cărui principal investitor şi client este chiar soţul, după propriile declaraţii, şi…ca multe femei în situaţia ei …se refugiază în muncă şi întreţine iluzia unei femei de succes si a unei familii reuşite. Mi se face rău…de la atâta ipocrizie, fariseim, teatru…

Şi…din păcate nu e singura…La o altă emisiune am auzit o d-ra care-i spunea unui pretendent ca ea nu ar fi deranjată dacă d-l ar înşela-o…câtă vreme ea nu află. Păi mi s-a părut un monument de prostie…pentru că dacă nu afla că este înşelată, nu avea cum să fie deranjată…dar spunându-i acest lucru d-lui…a sunat ca şi când i-ar fi dat un permis pentru înşelat…

Nu fac apologia divorţului şi nu suţin că cineva ar trebui să divorţeze, mai ales dacă are trei copii, făra să stea pe gânduri, dar…nici să spui cu seninătate că trădarea, înşelatul într-o căsnicie şi, de fapt, în orice fel de relaţie, nu sunt atât de grave, că se pot trece cu vederea…cu uşurinţă…ca şi când n-ar fi existat.

Am mai spus şi într-o postare anterioară că lumea de astăzi este, de fapt, o imagine a ceea ce femeile cer de la un bărbat, a ceea ce ele cred despre iubire, familie, căsnicie, a propriului lor sistem de valori…Şi, din păcate, realitatea este dură şi arată că disperarea femeilor, lipsa de valori, de modele, de educaţie, etc a născut monştri, de care tot ele se îngrozesc sau se plâng…

Nu am chef aaaaazi…

Cunoasteţi, desigur, melodia cântată de Vama Veche…”Nu am chef azi, nu am chef de nimic…” Aşa mă simt…de câte ori mă aşteaptă peste 100 de lucrări de corectat. Mă copleşesc numărul lor şi minunile pe care trebuie să le citesc, să le corectez, să le reformulez…dar totul pentru o cauză nobilă. Sau cel puţin eu aşa sper…ca la final să se culeagă şi roadele…Îmi pare rău, deci, că poate nu o să mai am timp zilele acestea să postez pe blog ce mi-aş dori, aşa ca pentru sufletul meu…dar trebuie să formez viitorul ţarii :) Aşa că mă înţelegeţi voi…o să revin curând sper…Toate cele bune vă doresc!

Totuşi, iubirea…

Şi totuşi există iubire Şi totuşi există blestem Dau lumii, dau lumii de ştire Iubesc, am curaj şi mă tem. Şi totuşi e stare de veghe Şi totuşi murim repetat Şi totuşi mai cred în pereche Şi totuşi ceva sa-ntâmplat. Pretenţii nici n-am de la lume Un pat, întuneric şi tu Intrăm în amor fără nume Fiorul ca fulger căzu. Motoarele lumii sunt stinse Reţele pe căi au căzut Un mare pustiu pe cuprins e Trezeşte-le tu c-un sărut. Acum te declar Dumnezee Eu însumi mă simt Dumnezeu Continuă lumea femeie Cu plozi scrişi în numele meu.

Afară roiesc întunerici Aici suntem noi luminoşi Se ceartă-ntre ele biserici Făcându-şi acelaşi reproş. Şi tu şi iubirea există Şi moartea există în ea Îmi place mai mult când eşti tristă Tristeţea, de fapt, e a ta. Genunchii mi-i plec pe podele Cu capul mă sprijin de cer, Tu eşti în puterile mele, Deşi închiziţii te cer. Ce spun se aude aiurea, Mă-ntorc la silaba dintâi, Prăval peste tine pădurea: Adio, adică rămâi. Şi totuşi există iubire Şi totuşi există blestem Dau lumii, dau lumii de ştire Iubesc, am curaj şi mă tem.

În această dimineaţă, la ora 7.15, poetul Adrian Păunescu a încetat din viaţă. Am preferat să nu comentez prea multe despre personalitatea sa controversată (pentru că pe morţi nu îi mai judec eu) şi să las versurile să vorbească...Versurile de mai sus erau printre preferatele mele în liceu…şi tocmai de aceea le-am ales…

Dumnezeu să-l ierte !

Despre lume, despre viaţă…dar şi despre moarte…

De prin adolescenţă ne-am pus cu toţi întrebări…despre lume, despre viaţă…dar şi despre moarte, despre ce se întâmplă dincolo de ea. Recunosc că eu şi fratele meu am dezbătut poate mai mult pe tema asta decât alţii. Fiecare şi-a exprimat opţiunea pentru « moartea preferată » (macabru, ştiu): fratele meu a spus că preferă o moarte violentă (în accident sau aşa ceva), foarte rapidă, ca să nu simtă nimic, eu aveam două variante – fie în somn, fie să ştiu dinainte şi să-mi pot lua « la revedere » de la famile, de la cei dragi, să le mulţumesc pentru tot…

Ne-am dat şi directive clare cu privire la înmormântare. Pe vremea aceea erau la modă înmormântările cu fanfară, care mie mi se părea sinistre, pentru că imediat ce începeau ăia să cânte melodiile alea sumbre, începeau şi oamenii să urle, parcă la comandă, iar pe mine mă speriau. Aşa că i-am spus fratelui meu să nu-mi pună aşa ceva, dacă mor înaintea lui, că mă întorc şi-l bântui:)În schimb, i-am cerut perna preferată, de care nu m-am despărţit din copilărie până în prezent. Din păcate, nu prea cred ca o să mă ţină până la moarte, cum credeam eu…din motive obiective…

Apoi a urmat o dezbatere serioasă pe tema incinerării. Eu eram oripilată de ideea ca cei dragi să mă vadă în starea aia cadaverică, de multe ori înspăimântătoare şi o ţineam una şi bună că aş prefera să mă incinereze decât să mă vadă aşa. Mi se părea mult mai frumos să mă ţină minte aşa cum eram în viaţă si nu puteam accepta ca ultima lor imagine despre mine, care sunt aşa plină de viaţă, să fie cea a unui cadavru. Pe de altă parte, fratele meu a încercat să mă convingă că familia are nevoie totuşi de această despărţire şi să nu mă vadă moartă, ar fi ca şi cum aş fi dispărut în eter…ca un fum…despărţirea le-ar părea şi mai grea. El considera că cei dragi au nevoie de un timp pentru a-şi lua rămas bun, pentru a trăi momentul, pentru a accepta ideea. Şi m-a convins…iar eu am adăugat cu un umor negru că atunci o să aibă şi el ocazia să mă vadă slabă (pe vremea aceea aveam foarte multe kilograme în plus).

După dezbaterea pe tema morţii/ înmormântării…am început să ne întrebăm ce facem după :) Fiind în perioada comunistă, ai noştri nu ne-au dat o educaţie religioasă prea puternică, de teamă să nu cumva să fim luaţi la ochi…ca fiind prea credincioşi. Mi-amintesc că primul care mi-a vorbit despre Dumnezeu a fost bunicul meu (Dumnezeu să-l ierte!) şi, în ciuda faptului că era un om simplu, de la ţară, a avut impact asupra unui copil ca mine. Şi de atunci am început să pun întrebari şi să fac cercetări. Am vrut chiar să citesc şi Biblia pe care o aveam în casă, dar când am ajuns la enumerarea seminţiilor, am cedat şi am renunţat. Se pare că nu e prea bine să laşi Biblia neterminată, de aceea, abia acum, dupa atâţia ani, m-am reapucat să o citesc. Oricum, şi eu şi fratele meu, am început să credem de pe atunci că există viaţă după moarte.

Religia noastră (ortodoxă) spune că omul ajunge în Rai sau în Iad, după faptele pe care le face, iar în urma judecăţii de apoi are parte de fericirea veşnică sau de chinul veşnic. De multe ori am spus că Raiul şi Iadul se regăsesc aici, pe pământ, încă din timpul vieţii, şi nu e nevoie de prea mare imaginaţie ca să înţelegi cum sunt. Bine…ne-a mai ajutat şi Dante puţin :)Alte religii suţin ideea reîncarnării, a karmei, pe care nu prea am îmbrăţişat-o până acum, fiind o adeptă convinsă a ortodoxiei.

În ultima vreme, însă, am început să fiu tot mai interesată de tot ce înseamnă viaţa de dincolo de percepţia noastră, am urmărit emisiuni, am citit articole şi am început să-mi pun probleme. Am descoperit foarte multe lucruri interesante, despre care poate o să vorbesc într-o altă ocazie. Revenind la moarte, mulţi dintre noi s-au întrebat probabil de ce li se întâmplă tragedii copiilor nevinovaţi, oamenilor care par buni, etc. Religia noastră are o explicaţie care nu-mi place deloc – aceea ca păcatele strămoşilor noştri ne urmăresc până la a şaptea generaţie, iar copiii plătesc pentru păcatele părinţilor. Mie una mi se pare îngrozitor de nedrept să plătesc pentru păcatele altcuiva şi de aceea am ajuns să prefer varianta reîncarnarii, în cazul căreia măcar plătesc pentru păcatele mele dintr-o viaţă anterioară. La fel de trist mi se pare să nu mai avem parte de o a doua şansă şi să primim un anume tip de veşnicie, doar după scurta noastră viaţă pe pământ. Şi în cazul acesta, prefer varianta în care omul primeşte în fiecare viaţă o lecţie până ajunge să atingă desăvârşirea. Am trăit stări confuze, în care mi-am pus problema dacă asta mă face o eretică. Un preot mi-ar zice în mod sigur că da, pe de altă parte am văzut într-o emisiune subliniate pasaje de Biblie în care se pare că exista ideea reîncarnării. Mulţi suţin că în religia noastră şi cred că în toate, s-a interpretat Biblia şi s-a intervenit chiar asupra unor pasaje, cu interpretari mai mult sau mai puţin distorsionate. Acesta a fost un argument în plus de a citi Biblia şi de a mă convinge singură cum stau lucrurile. Până acum….opţiunile mele în privinţa asta au fost intuitive, dar de acum sunt hotărâtă ca intuiţia să fie dublată de cunoaştere, pentru a căpăta…dacă este posibil aşa ceva…certitudini…

PS: mi-ar plăcea ca de data aceasta să-mi spuneţi şi părerile voastre despre moarte şi ce urmează după…voi în ce credeţi ?