Viaţă de cimitir

Am fost în weekend la teatru, crezând că o să am o seară frumoasă. E adevărat că a fost o invitaţie de ultim moment, la o piesă pe care poate nu aş fi ales-o, dar am zis să merg tocmai pentru că nu mai fusesem de mult la teatru şi mi-era dor. Este vorba despre o piesă scrisă, regizată şi jucată de Rodica Popescu Bitănescu. În presă este astfel prezentată:„Piesa este o comedie inspirată dintr-o experienţă reală, în care relaţiile interumane şi iubirea sunt pionii principali. “Viaţă de cimitir” este bazată pe o poveste complexă de iubire, care face legătura între cele două vieţi: viaţa celor vii şi viaţa celor care nu mai sunt printre noi. Un subiect captivant, cu morală şi totodată plin de umor, redat prin dialogurile savuroase dintre vii şi morţi, subiect la finalul căruia veţi afla care sunt de fapt cei vii.”

Nu ştiu dacă prezentarea e făcută de PR-ul doamnei sau de un jurnalist pentru că nu prea are legătură cu realitatea. În primul rând, se ştie încă de la început cine sunt viii şi cine sunt morţii, nu e niciun mister. De fapt, în toată piesa nu e niciun mister...totul fiind foarte previzibil. Cică piesa ar fi o comedie romantică, însă nu mi s-a părut absolut nimic amuzant. Morala este „morţii cu morţii şi viii cu viii”...un clişeu, ca de altfel cam toate dialogurile din piesă. Am avut senzaţia că e o scenetă făcută de elevii mei pentru vreun concurs tematic...aşa suna totul. Nimic interesant, nimic original, nu m-a prins niciun moment. Iar Rodica Popescu Bitănescu (în piesă este Moartea) mereu îmi dă senzaţia ca interpretează acelaşi rol...are aceeaşi mimică, tonalitate, aer. Probabil datorită unor prezentări de prin presă ca cele de mai sus, a ajuns să se creadă „un dramaturg de succes” ca să o cităm şi afişează mai tot timpul cand o văd pe la televizor un aer de superioritate nejustificat. Din punctul meu de vedere, ar trebui să lase dramaturgia şi regia pe seama celor care se pricep cu adevărat la asta şi să se rezume doar la actorie, unde, de asemenea, nu străluceşte.

La finalul piesei, toată lumea a aplaudat, încântată, ba chiar s-a ridicat în picioare. Asta m-a făcut să-mi amintesc de un interviu al lui Andrei Şerban care avea o viziune critică foarte realistă asupra teatrului contemporan. Domnişoara care îl intervieva a ţinut să precizeze totuşi că teatrul se bucură de mare succes în perioada actuală, că oamenii stau la coadă la bilete şi aplaudă în picioare. Iar Andrei Şerban a zâmbit ironic, spunând că ăsta nu e un criteriu pentru că publicul român aplaudă în picoare, minute în şir, toate porcăriile. Ce rezultă de aici?...că mulţi merg la teatru din snobism şi că mulţi nu prea înţeleg mare lucru din ceea ce văd sau nu au instrumentele necesare pentru a deosebi o piesă bună de un kitsch. Cu toate astea, e preferabil ca oamenii să meargă la teatru, chiar dacă nu au criteriile estetice pentru a judeca piesele (oricine poate fi depăşit de situaţie uneori). Ca să închei şi eu tot cu un clişeu: orice formă de artă are un rol cathartic şi măcar cu atât se aleg în mod sigur oamenii după o piesă de teatru. Probabil că pentru cei mai mulţi este o formă de evadare din cotidianul invadat de kitsch şi grotesc...