Titularizarea…o altă hibă a sistemului

Am promis că revin asupra subiectului titularizării pentru că altfel prima postare despre subiect ar fi devenit interminabilă. Cred că este o mare problemă a sistemului acest concurs de titularizare la nivel naţional din mai multe motive:

1. Subiectele de titularizare sunt formulate fără a se respecta principii elementare de pedagogie…sunt ambigue şi nu se prea pot redacta în timpul alocat examenului, fiind foarte complexe. Iar asta e valabil şi pentru examenele de grad şi ce alte examene mai dăm noi. Spre exemplu, îmi amintesc că eu la titularizare am avut de scris despre comic la Caragiale, un subiect de gramatică şi unul de metodică-teorie şi aplicaţie. Toate astea în 3 ore. Nu am putut scrie nimic pe ciornă. Toate cele trei ore am scris neîntrerupt vreo 14-16 foi de examen…nu mai ştiu exact, cu asemenea viteză de credeam că o să-mi înţepenească mâna. Cred că numai pentru proba de literatură se puteau aloca 3 ore. Oricine a studiat cât de cât în liceu ştie că la Caragiale există mai multe tipuri de comic, iar dacă ele trebuie ilustrate cu exemple din toate comediile, lucrurile se complică. Şi poate că am fi putut selecta, dacă subiectul ar fi dat vreo direcţie, dar atunci când nu oferă nimic, nu poţi şti ce va urmări baremul. La examenul de gradul II, am primit tot astfel de subiecte: «comunicarea scrisă şi orală», « personajul feminin interbelic », « metoda predării prin proiect » şi încă ceva la metodică, nu-mi mai amintesc ce. Fără să fiţi specialişti în domeniu, gândiţi-vă cam din câte perspective se pot aborda cele două tipuri de comunicare şi cam câte personaje feminine există în literatura interbelică.

2. Lipsa de motivaţie...din nou îi omoară pe mulţi. Şi nu vorbesc aici despre faptul că în urma acestui examen, candidaţii obţin un post remunerat execrabil. Mă refer mai ales la cei care au susţinut acest examen de nenumărate ori, obţinând note foarte mari fără a avea posturi titularizabile. Unde aţi mai auzit ca nişte oameni să dea un concurs pentru nişte posturi care nu există? Înţeleg să existe un concurs pentru o miză, dar când nu există nimic la capătul tunelului pentru ce să mai munceşti ca Sisif? Să nu mai vorbim de faptul că nu contează că ai obţinut la toate aceste concursuri note foarte mari, că nu contează că ai rezultate extrordinare cu elevii…că nimic nu se reflectă în salariu. Pe scurt, nu există nicio diferenţă salarială între profesorii care au elevi la olimpiade internaţionale şi cei care scriu la examene perlele amintite în postarea anterioară. Gradaţiile de merit am costatat că sunt aproape numai pentru inspectori sau autori de culegeri şi manuale, respectiv «vânătorii de hârtii », cum îi numesc eu, şi nu pentru profesorii care muncesc în mod real cu elevii la clasă şi au rezultate.

3. Lipsa corectitudinii şi a transparenţei m-a afectat şi pe mine de câteva ori. Niciodată nu am încercat să-mi găsesc o scuză în faptul că foarte multe posturi se dau cu pile sau intervenţii şi mi-am spus că dacă din 50 de posturi primele 10 sunt pentru favoritisme, eu voi fi a unsprezecea. Şi chiar aşa s-a întâmplat. Dar am văzut cum sub ochii mei s-au făcut tot felul de mişculaţii, cum un post lăsat liber la Spiru Haret a devenit brusc netitularizabil, iar asta se întâmplă frecvent cu liceele din centrul capitalei.

Veţi spune că descentralizarea din sistem va rezolva această problemă şi că titularizarea prin concurs organizat de liceu va fi o soluţie. Însă eu nu cred pentru că asta ar însemna să mă bazez pe corectitudinea directorilor şi a Consiliului de administraţie. Şi, din păcate, cred că în multe situaţii şi aici vor funcţiona favoritismele, nepotismele, intervenţiile etc, în bunul spirit românesc.

Cred că titularizarea pe post ar trebui să se facă, precum în sistemul privat, după o perioadă de probă. Angajarea s-ar putea face pe bază de dosar…performanţe intelectuale, profesionale, CV…dar titularizarea abia după o perioadă de probă în care candidatul să-şi dovedească vocaţia de profesor. Şi cel mai important criteriu de selecţie pentru mine ar fi elevii...pentru că ei sunt « obiectul » muncii noastre. Şi chiar dacă mulţi dintre colegi se tem că evaluarea lor este subiectivă şi că ei nu sunt capabili să aprecieze calitatea unui profesor, eu am aflat din proprie experienţa că mulţi dintre ei, mai ales în clasa a XII-a ştiu exact să aprecieze calitatea unui profesor, efortul lui, chiar dacă profesorul este foarte exigent sau îi numeşte «nefericiţi» pentru că nu vor să se cultive.

Iar m-am aprins pentru că despre învăţământ aş putea să dezbat la nesfârşit şi mă încearcă un sentiment de frustrare pentru că în toate emisiunile televizate din ultima vreme am văzut pe toată lumea dându-şi cu părerea despre subiect: miniştri, sindicalişti, elevi de nota 10 sau care au picat examenul de bacalaureat, dar nu profesori. Oare când o să ne întrebe şi pe noi cineva ce s-ar putea schimba în sistem ca să fie bine?

“Dezastru naţional” şi la titularizare

Ceea ce prevedeam în postarea anterioară în legătură cu dezastrul de la Bacalaureat s-a adeverit la examenul de titularizare de anul acesta. Spuneam atunci că nu vor mai veni în sistem, pe un salariu de mizerie, oameni competenţi, cu vocaţie şi pasiune pentru meseria asta, care nu se poate face fără aceste calităţi. Şi exact asta se întâmplă.

Aproximativ 32% dintre cei care vor să ajungă la catedră au picat concursul, 52 având note de 1. Dintre cei care au luat note de 1, jumătate au fost obţinute la disciplina Educaţie fizică şi sport. Nu am nicio problemă cu profii de sport, dimpotrivă, ne-am împăcat totdeauna foarte bine. Însă, dintotdeauna am spus că ar trebui făcută o diferenţiere salarială între profesori şi în funcţie de volumul de muncă depus la şcoală. Pentru că mie nu mi s-a părut niciodată corect ca proful de sport, care le aruncă o minge pe teren elevilor şi îi lasă de cele mai multe ori să se distreze cum vor, să aibă acelaşi salariu cu mine, care plec răguşită de la şcoală, iar acasă mai petrec câteva ore pe zi, cititind sute de lucrări, teze, cărţi pentru oră etc. În fine, revenind la tema abordată, cred că profesorii de sport sunt obişnuiţi mai degrabă cu practica decât cu teoria...ceea ce este firesc, că pe noi teoria ne omoară.

Pe de altă parte, perlele profesorilor aspiranţi la titularizare cred că sunt mai degrabă din lucrările profesorilor de română, ceea ce mi se pare tragic. Am preluat din diverse surse următoarele minuni:

”Moromete avea relații intime cu Victoria Lipan”.

”Florica, deși a fost prihanită, a rămas cu buza umflată”.

”Virgula este o întrerupere de sarcină”.

”Motivele poeziei ar fi iubirea”.

”Învățarea devine mai captivă”.

”Este prima poezie de factură romantică a lui Eminescu în care iubita îl invită la iubire”.

”Subiectu constă în efermitatea poetului în contrast cu natura”.

”Codrul este un prieten vechi unde simte nevoia pentru o descărcare sufletească”..

”În merg oile la păscut”.

”Idilă de dragoste”.

”Poemul Luciafărul exprimă expresia absolvită pe care le atinge gândirea poetului”.

”În continuare ilustrează iubirea stranică care se întrupează”.

"Ghiţă este departajat de soţie, viaţa se dărâmă nu mai are sens".

Iată şi câteva exemple de la colegi de istorie şi geografie:

”Animalele au obligatoriu patru picioare. Natura le oferă iarbă și frunze”.

”Congresul de la Paris din 1856 a avut loc la Viena în 1851”.

Şi probabil...din lucrările învăţatorilor:

”Preşcolari îşi formează unele deprinderi şi însuşiri noi fără să îşi dea cu seama”.

"Am ales basmul «Scufiţa Roşie». Ea este pur personaj principal. O fată cam zece ani, are păr şaten şi ochi verzi. Locuieşte în mijlocul pădurii, o casă mică împreună cu mama sa. E o fetiţă cuminte. Dar nu ascultă ce spune mama sa şi lupul înşeleşte".

"În expunerea povestirii educatoarea trebuie să folosească metode, procedee variate, o mică surprisă, o noutate".

"«Harap Alb» este cel mai cunoscut şi popular basm al lui Ion Creangă, unde Ion Creangă foloseşte itemi moderne... întâmplare care poate fi întâmplată şi zilele noastre".

"...să bagă în fântână fără să-l trăsnească prin minte".

"Numele lui are sensul de «rob alb», deoarece harap înseamnă negru rob".

"Iedul era foarte fericit, zburdat şi behăit vesel".

Mie una mi se par de-a dreptul neverosimile. Nu pot să cred că cineva care a terminat o facultate poate debita aşa ceva. Dar voi reveni pe această temă...

Reacţii în lanţ

Apar şi primele consecinţe ale promovabilităţii scăzute la bacalureat: lipsa de candidaţi la admiterea în facultăţi. Multe dintre ele au anunţat şi o a doua sesiune în toamnă, altele anunţă concedieri ale profesorilor, toată lumea e în fibrilaţii. Ar fi bine dacă asta ar însemna că la facultate vor intra doar cei merituoşi. Dar, dimpotrivă, facultăţile vor coborî nivelul foarte mult şi iar vom avea admişi cu media 5 la Litere ori, mai grav, la Medicină.

Asta mi-a amintit de o scenă reală din cariera mea de profesor. O colegă avea în clasa un elev foarte slab, care abia se târa şi era mereu corigent la română, materia predată de colega cu pricina. După ce a dat examenul de bacalaureat şi a luat o notă bunicică (desigur,copiase), a venit să se laude la profa care-l lăsa mereu corigent. Iar ea i-a dat o replica memorabilă: "Da, dragă, tot liceul ai fost un prost, acum eşti un prost cu diploma! Felicitări!" Deşi nu eram de acord cu limbajul doamnei (pentru că eu nu-mi jignesc decât foarte subtil elevii), atunci m-am distrat copios pentru că mi-aş fi dorit să le pot spune şi eu unora acelaşi lucru. Dar nu mă lasă codul personal pe care-l am.

Din păcate, efectul secundar al promovabilităţii scăzute a bacalaureat cred că va avea drept consecinţă şi scoaterea pe bandă rulantă a unor „proşti cu diplomă”, care vor îngroşa rândul şomerilor. Morala e că exigenţa în învăţământ trebuie să fie constantă, nu doar la final de ciclu.

Bacalaureat 2011 - oglinda societăţii pe care am construit-o

“Am dat şi bacaloriatul ăsta !” am fost tentată să spun precum Caragiale zilele acestea. Eu una am răsuflat uşurată pentru că toţi elevii mei au promovat examenul la limba şi literatura română, însă unii au avut ceva probleme cu matematică, materie ce le dă mereu bătăi de cap.

“Dezastru naţional” s-au grăbit cei din presă a cataloga situaţia. Sistemul e de vină, ministrul, profesorii etc. Tipic pentru noi să dăm mereu vina pe alţii şi să nu ne asumăm responsabilitatea. Aseară am văzut o emisiune pe Antena 3 la care au fost invitaţi 4 elevi din Bucureşti care au luat 10 la Bacalureat, elevii unui liceu cu promovabilitate 0% si elevii de la o casă de copii care au promovat toţi. Am fost impresionată de ceea ce am văzut. O să revin la ceea ce spuneau ei, dar o să-mi permit să fac şi eu propria analiză a ceea ce se întâmplă în învăţământ pentru că eu fac parte din sistem de ani buni şi am văzut multe. Cauzele dezastrului sunt multiple şi o să le enumăr aleatoriu:

1.Frauda care a guvernat până acum examanele şi care acum nu a mai fost posibilă. Mi-e ruşine să accept că unii colegi se compromiteau până acum şi primeau plicul cu bani pentru a-i lăsa pe nefericiţi să copieze. Mi-e ruşine că unii elevi au îndrăznit să spună că au fost stresaţi de camere, când ei stau de dimineaţa până seara în faţa webcam-ului. E penibil că unii au dat vina pe formulările ambigue din subiect, când ei nu sunt în stare să distingă între genurile literare învăţate din clasele primare.

2. Programele stufoase la unele materii şi prea multe materii în general pentru elevii din clasele terminale. Toţi spunem că elevii care fac facultăţi cu profil uman nu au nevoie să ştie integrale şi nu ştiu ce ecuaţii la matematică si invers. Dar nu facem nimic în acest sens. Dintodeauna am spus că nu înţeleg de ce sunt 10 clase obligatorii. Pentru cei mai mulţi dintre elevii noştri asta înseamnă că nu pot fi exmatriculaţi până atunci. Mereu am spus că după cele 10 clase elevii ar trebui să se poată orienta către un profil sau altul şi numărul materiilor pe care le studiază să se înjumătăţească. Cultura generală se poate forma până în clasa a X-a. În anii următori ar trebui să poată aprofunda ceea ce le place: unii discipline umaniste, alţii reale, iar examenul poate că nu ar mai fi o surpriză pentru atâţia.

3. Părinţii – care nu mai au timp pentru copiii lor sau care le acordă prea mult credit. Părinţii au acuzat zilele acestea sistemul şi profesorii, fără să-şi vadă propria vină. Cei mai mulţi însă nu ştiu nici numele dirigintelui copilului sau la ce clasă au învăţat. Şi nu fabulez pentru că am trăit-o pe pielea mea. Nu se interesează de ceea ce fac la şcoală, nu le urmăresc evoluţia, nu se asigură că merg la cursuri şi nu la petreceri. Scot bani la nevoie pentru meditaţii, dar nici atunci nu se asigură că odrasla se duce cu banii la meditaţii şi nu la distracţie. Copiii din emisiunea de aseară erau o dovadă de ce înseamnă implicarea familiei în viaţa lor. Unii aveau părinţi care ar fi făcut orice sacrificiu pentru copiii lor, alţii care nu au avut părinţi s-au avut unii pe alţii şi nişte măicuţe care le-au ţinut loc de mame.

4. Profesorii care sunt la catedră nu din vocaţie sau pasiune, ci pentru că nu au altă alternativă de supravieţuire. Sunt profesor, dar nu pot să nu recunosc că am colegi în sistem care nu au ce căuta la catedră, aşa cum sunt şi medici, preoţi, poliţişti etc. care nu au nimic de-a face cu meseria pe care o practică. În ceea ce priveşte profesorii, situaţia este mai dramatică pentru că, spre deosebire de celelalte meserii amintite, ei nu prea au alte opţiuni de câştig în afară de salariu. Există, desigur, meditaţiile, dar nu toţi au această şansă de câştig deoarece miza examenului e doar pentru foarte puţine materii. Restul, sincer, nu ştiu cum supravieţuiesc. Ştiţi că un debutant ia şase milioane salariu, mai puţin decât femeia de serviciu din şcoală? La ştirile ProTv aud următoarele catalogări ale categoriei din care fac parte: « Profesorii noştri par palide umbre ale predecesorilor. Căutăm degeaba profesorul mândru de meseria lui.» Serios? Şi l-aţi căutat mult? Că eu una sunt foarte mândră de ceea ce fac şi mai ştiu mulţi colegi. Comentariul continua: «Mai există vreun domn Trandafir? Şi-au dat demisia şi au plecat la cules de căpşuni. Profesorii ieşiţi la pensie care sunt rechemaţi la catedră sunt numiţi cu zero respect de elevii lor: obosiţi, expiraţi, dinozauri, mumii.» Cam aşa au fost prezentaţi profesorii în ultimii ani în presă. Ne mai miră de ce nimeni nu dă doi bani pe şcoală?

5. Instabilitatea – s-au succedat din 1990 încoace zeci de miniştri ai învăţământului, fiecare cu viziune proprie asupra sistemului, fiecare dornic să-şi lase amprenta în domeniu. Dar toţi au făcut doar modificări de formă, nu de fond. În niciuna dintre reformele educaţei nu s-a ţinut cont şi de părerea profesorilor, de experienţa lor, de sugestiile pe care le-au făcut.

5. Societatea care promovează nonvalorile, astfel încât copiii care cresc acum nu au niciun reper real. Proverbul «Ai carte, ai parte» devine ridicol în condiţiile în care la tv şi nu numai ni se dau exemple clare de oameni care au ajuns departe fără să fi învăţat prea multe. Nu mai există ruşinea inculturii, pe care eu o trăiesc şi acum uneori. Peste tot se promovează ideea că se reuşeşte doar prin pile şi relaţii, iar copiii chiar cred asta. Tot societatea asta râde de profesori şi de şcoală fără să facă nimic pentru a schimba situaţia. Chiar nimeni nu înţelege că în şcoala asta de care râdem acum se formează viitorul nostru? Ne miră de ce profesorii sunt dezinteresaţi? Ce motivaţie ar avea în afară de cea sufletească? Cine credeţi că mai vine în sistem în condiţiile actuale? Aseară un invitat făcea observaţia că niciunul dintre elevii de 10 nu a amintit numele unui profesor căruia îi este recunoscător sau de care e mândru. Iar acei copii sunt sigură că au avut măcar un profesor extraordinar. De asemenea, dl a observat că niciunul dintre elevii de 10 şi sunt convinsă că nici alţii muuuult mai slabi nu au spus că şi-ar dori să fie profesor. Ce copil în societatea de azi, foarte bine orientată spre câştigul material, şi-ar mai dori să devină profesor cu 6 milioane salariu? Credeţi că are vreunul stofă de martir? Şi cei de la ştiri se grăbesc să ridiculizeze profesorii care dau examenul de titularizare şi iau note jalnice sau copiază…Mie mi se pare tragic că asemenea oameni ajung măcar să dea acest examen. Este clar că sunt doar cei fără alte opţiuni, adică cele mai slabe produse ale învăţamântului superior. Dacă în generaţia mea mai exista câţiva care fac meseria din vocaţie sau pasiune, mi-e teamă că din urmă nu vine nimic. Mă îngrijorează că poate copiii mei (dacă i-oi avea) nu vor mai avea de la cine să înveţe. Societatea nu pare deloc îngrijorată că cei mai buni medici ne pleacă din ţară şi o să ajungem să ne omoare vreun nefericit la o operaţie de apendicită şi nici că există cadre didactice care fac greşeli de ortografie.

Bănuiam ca postarea asta o să se lungeasca peste masură, dar despre asta am foarte multe de spus şi poate că o să mai revin asupra subiectului…eventual după ce primesc ceva feedback şi de la voi. Puteti urmari emisiunea de pe Antena 3 aici: http://inregistrari.antena3.ro/view-Sinteza_Zilei_cu_Mihai_Gadea-12.html (emisiunea din 4 iulie).

Vreme de toamnă

Bună dimineaţa. Nu ştiu pe voi, dar pe mine începe să mă irite vremea asta de toamnă şi frigul care nu are nimic de-a face cu luna în care ne aflăm. Aseară am ieşit la o terasă de pe Decebal şi deşi eram destul de bine îmbrăcată, tot mi-a fost frig de am crezut că răcesc. În schimb, pe la terasă se perindau domnişoare care mai de care mai dezbrăcate, de mă minunam şi le compătimeam pentru că unele dintre ele se vedea clar că tremură, dar conform proverbului: ” baba suferă la frumuseţe”. Fetele frumoase sunt dornice să-şi arate corpurile îndelung pregătite pentru sezon şi nu prea au cum deocamdată.

Eu sunt dornică să simt mai ales căldura nopţilor de vară. Şi aş pleca şi câteva zile la mare, mai mult pentru atmosferă, pentru că nu prea-mi place să stau toată ziua la soare. Deocamdată am vazut ceva filme şi am citit, ocupaţiile mele favorite.

Vă las acum că trebuie să mă duc să văd ce au făcut elevii mei la Bacalureat şi am emoţii pentru ei.

Care este limita în prietenie?

Încerc să raspund acum uneia din întrebările primite pe blog, mai exact: “Până la ce vârstă îţi poţi face prieteni apropiaţi, care rămân pe viaţă? Şi cât poţi ierta de la un prieten, care e limita, dacă există..?

La prima întrebare am fi tentaţi să spunem că oricând îţi poţi face prieteni apropiaţi, pe care să-i păstrezi pe viaţă, însă realitatea cred că ne demonstrează că nu e deloc aşa. Cred că cei mai buni prieteni se fac în adolescenţă pentru că atunci eşti suficient de mare să vezi calităţile şi defectele unui om, să dezvolţi afecţiune faţă de o persoană şi suficient de tânăr ca să mai ai încredere în oameni. Cu toate astea văd mereu că neîncrederea în semeni începe de la vârste din ce în ce mai fragede şi asta mi se pare trist.

În ceea ce priveşte a doua întrebare, cred că în prietenie adevărată nici nu trebuie să se pună problema de limită a iertării. Un prieten adevărat nu greşeşte iremediabil faţă de tine, nu trebuie să se pună problema de compromisuri majore, aşa cum nu ar trebui nici în iubire.

Prietenul adevărat te cunoaşte, te acceptă si te iubeşte aşa cum eşti, cu defecte şi calităţi, e alături de tine oricând ai nevoie şi te aduce şi cu picioarele pe pământ, dacă e cazul. Întrebarea nu a fost prea explicită. Nu ştiu la ce s-a referit cel/cea care m-a întrebat cât poţi ierta la un prieten. Pentru că situaţiile pot fi multiple: trădarea nu se iartă, jignirea, dezamăgirea, invidia sunt greu de trecut cu vederea, de asemenea. Dar dacă prietenul îţi vrea binele şi-ţi arată o realitate pe care tu nu vrei să o accepţi este altceva.

Prietenia cred că ste o formă superioară de iubire. Şi ca în orice relaţie de iubire, trebuie să existe compatibilitate, comuniune de interese, asemănări chiar fizice. Altfel, relaţia e greu de menţinut. Dacă se trece de acest prim hop, relaţia care s-a legat are nevoie de foarte multă atenţie şi de efort din partea celor implicaţi pentru a se păstra. Iar situaţiile sunt atât de diverse, încât nu-mi ajunge o postare să le dezbat...

Oricum, proverbul „prietenul la nevoie se cunoaşte” rămâne valabil. Dar prietenul se poate testa în multe situaţii, nu numai în cele dificile. Îţi poţi da seama de caracterul unui om şi după cum se comportă atunci când dă de bani, când se enervează, când e provocat, oricum, în situaţii limită.

Pentru asta e nevoie de timp şi răbdare, ceea ce din păcate nu prea mai avem în ziua de astăzi. De aceea, prietenia este o floare rară, dar dacă o găsiţi, nu uitaţi că trebuie menţinută cu grijă şi atenţie exact ca o floare.

I’m back

Mulţumesc celor care mi-au lansat teme de discuţie în ultimele comentarii de pe blog şi o să încerc să răspund tuturor.

Am revenit de la Sinaia, unde, în ciuda timpului urât, m-am simţit extraordinar. Am participat la o conferinţa naţională cu profesori de prin toate colţurile ţării. Şi a fost o feerie să observ oameni, comportamente, temperamente… Am întâlnit câţiva oameni cu care mi-a plăcut să petrec timpul şi am râs cum n-am mai făcut-o de multă vreme. Am şi dansat cu mult entuziasm, ceea ce mereu mă face să mă simt bine.

Una peste alta a fost o experienţă interesantă şi reconfortantă. Am respirat aer curat, iar dimineaţa iată ce nu prea poţi vedea în Bucureşti: