Am mai “absolvit” un an

“Ani de liceu cu emoţii la română”…Remember the song?...eu îl aud în fiecare an (acum mai devreme odată cu încheierea anului de către cei de clasa a XII-a) şi îl retrăiesc de fiecare dată altfel, cu fiecare generaţie de elevi care mă părăseşte şi-şi ia zborul în lume…De fiecare dată ceva din mine se rupe…şi mă întreb mereu dacă mai sunt în stare să reinvestesc şi în următoarea generaţie la fel de multă energie, muncă, efort intelectual, sentimente, emoţii.

La fiecare sfârşit de an mă simt epuizată şi mi se pare o muncă de Sisif să o iau de la capăt. Tocmai când am terminat cu unii şi am reuşit într-un final să ne înţelegem…acum trebuie să o iau de la capăt cu o nouă serie de « nefericiţi ».

Anul acesta m-am despărţit de prima generaţie de la liceul în care predau acum şi parcă m-aş fi despărţit de copiii mei. E o parte din senzaţia pe care o au probabil părinţii când le pleacă la casa lor copiii. Poate nimeni nu crede, însă anul acesta, la Balul Absolvenţilor, am văzut pe aproape toţi colegii plângând când au adus tortul şi s-a cântat tradiţionala melodie «Ani de liceu». Nici când am termint eu liceul nu am suferit aşa…de aceea în ziua festivităţii lor am dat peste cap tot programul pe care-l aveam în ziua respectivă doar ca să mai stau puţin cu ei şi să-l văd seara, la un concert, pe cel mai talentat elev al meu.

Am avut elevi deosebiţi, de care m-am legat sufleteşte foarte mult şi alţii…care m-au mai supărat, dar nimic iremediabil. La final, nu rămân pentru mine decât lucrurile frumoase din partea lor şi cele câteva cuvinte scrise pe o foaie de hârtie, care mă hrănesc spiritual pentru următoarea luptă. Mă impresionează când unii ajung să mă cunoască foarte bine, să vadă dincolo de aparenţe (aşa cum şi eu îi văd pe ei), să-mi înţeleagă efortul, să-mi observe cele mai mici gesturi. Regret de fiecare dată că n-am apucat să-i cunosc mai bine pe unii sau pe alţii, mereu aş vrea să pot mai mult, să-mi permită timpul mai mult.

Însă nu pot să nu observ cu tristeţe că pe măsură ce trece timpul, elevii mei sunt tot mai detaşaţi afectiv de părinţi, de profesori, de prieteni şi de tot ce e în jurul lor. E din ce în ce mai greu să ajung la sufletul lor, că uneori mă întreb dacă mai au sentimente. Nu de puţine ori s-a întâmplat să descopăr privirile şocate ale unora când eu mă entuziasmez prea tare de ceva, iar ei sunt reci precum peretele. Mă sperie asta cu atât mai mult cu cât mă tem să nu mă molipsească şi pe mine şi să-mi scadă entuziasmul cu care fac sau spun ceva din cauza faptului că feedback-ul nu e pe măsură. Mă sperie faptul că printre ei nu prea mai găsesc visătorii, idealiştii care ar trebui să existe în orice generaţie. Ei văd prea mult, prea repede din răutatea lumii şi mulţi sunt nu doar realişti, dar chiar înverşunaţi, riscând să arunce tot cu răutate în jur.

Eu am rămas însă tot o idealistă şi-mi spun de fiecare dată că dacă măcar pe unul l-am influenţat pozitiv, dacă măcar pentru unul am însemnat ceva în viaţă, dacă măcar unul a văzut şi partea frumoasa a lumii pe care am încercat să i-o arăt la un moment dat, prin literatură sau discuţii libere despre lume, despre viaţă…mi-am atins scopul şi efortul meu nu a fost zadarnic.

La bloc 2…

Din seria aventurilor la bloc…să ne imaginăm cum rezistăm câteva ore fără lumină... Ieri, am rămas de pe la 15 fără lumină până pe la ora 23. Noroc că am avut treabă până pe la 19.30 (şi m-a ajutat lumina soarelui) şi, văzând că tot nu am lumină, am plecat la croitoreasă să-mi recuperez nişte lucruri. Pe scara blocului oamenii mişunau - nu mergea liftul. Unii ieşeau cu copiii cu bicicletele, alţii la plimbare, iar replica tuturor era: «că dacă tot nu avem lumină…ce să facem… ?» N-am putut să nu mă gândesc cu tristeţe că doar când sunt lăsaţi fără lumină oamenii se mişcă din faţa calculatorului sau televizorului.

Pe drum mă gândeam ce să fac eu dacă tot nu am lumină. Am realizat în ce secol trăim…fără electricitate nu suntem în stare să facem nimic: nu mai avem televizor, calculator. Eu aveam în plan să spăl, să calc şi să fac pâine. S-au dat planurile peste cap. Ajunsă acasă, am decis că până vine lumina să fac o baie (se zvonea că la ora 21 o să avem lumină). Şi vrând nevrând am făcut baie la lumina lumânărilor. Romantic nu ? Şi am mai pus şi muzica pe mobil. Ştiţi de ce ? Liniştea mi se părea apăsătoare. Altă problemă a omului modern. Nu mai e în stare să stea în linişte cu el însuşi…

Bineînţeles că a trecut şi ora 21 şi nici vorbă să avem lumină. Am mai bâjbâit eu prin casă cu lumânările după mine şi într-un final m-am deplasat spre pat. Şi stăteam eu aşa cu lumânarile la cap şi mă uitam pe pereţi. Am început să butonez telefonul, am vorbit cu prietena mea, cu părinţii. Am deschis şi laptopul care a murit destul de repede în chinuri (şi în blestemele mele, că e foarte vechi şi nu mai ţine deloc bateria).

Dar până la urmă…inevitabilul s-a produs: am rămas singură cu mine însămi :) Am început să-mi reamintesc de copilărie, de vremurile când ni se oprea lumina cel puţin două ore pe zi, de obicei când îţi era lumea mai dragă, între 18-20, că la ora 20 începea telejurnalul şi trebuia sa-l vedem pe « tovarăşul ». Mă chinuiam să-mi fac temele la lumânare, să citesc şi mă distram copios cu fratele. La un moment dat el a scris cu lumânarea pe bibliotecă « nu vreau sfârşit » - era în criza existenţială a adolescenţei. Mi-a fost dragă mobila aia din copilărie, am luat-o după mine la Bucureşti şi am păstrat-o până acum vreo 2 ani.

În ciuda ororilor perioadei, pe care nu trebuie să le reamintesc eu celor care le-au trăit, comunismul poate avea farmecul lui, cum spunea Simona Popescu în « All That Nostalgia » : « un sclavagism suprarealist cu sclavi făcând cozi la cinemateci, la cărţi (cumpărate la pachet, bune şi proaste laolaltă), cu familii puternice, unite, care păstrau vechi tradiţii şi în care bătrânii făceau cozi de ore în şir (pensionari fiind) ca să prindă ceva hrană pentru trib, în care cultul prieteniei crea forme de agregare socială voluptoasă-o nemărginită fericire intelectuală şi afectivă dată de discuţii nesfârşite în jurul ceştilor cu ceai. Era o epocă în care timpul curgea altfel, în volute care dădeau lumii o nesfârşită, superbă, uneori melancolie ».

Astăzi îmi lipseşte liniştea aia…Cred că ar trebuie să ni se ia din nou lumina două ore pe zi…că poate aşa îşi fac şi oamenii timp să mai vorbească unii cu alţii, faţă în faţă (eventual la lumina lumânărilor), să vorbească şi cu copiii, să se iubească, dar mai ales să mai mediteze, să fie singuri cu ei înşişi, să mai aibă puţină linişte…

La bloc...

Bună dimineaţa,dragilor. Am făcut o pauză foarte mare de scris…nu mai e nevoie să spun de ce….teze peste teze… În dimineaţa asta m-am trezit însă cu chef de scris, deşi nu prea am dormit azi-noapte. În apartamentul de deasupra mea au fost lupte greco-romane. Au început pe la 3 şi m-am trezit buimacă de ţipetele care se auzeau. Am avut o clipă de descumpănire…şi m-am gândit că parcă plecaseră nebunii care se certau toată ziua. Mi-am dat seama repede însă că oamenii nu se certau, ci se iubeau. Întâi m-a bufnit râsul, dar apoi mi-am pus pernele în cap. Când credeam că s-au liniştit apele, iar începeau ţipetele şi aprobările. Oricum, am fost impresionată de performanţa domnului că m-au ţinut trează vreo oră. Am adormit eu cu chiu cu vai când se lumina de ziuă, dar pe la 8 dimineaţa ce credeţi că m-a trezit? Evident…aceleaşi ţipete. M-am ridicat din pat că nu avea sens să mă mai chiunui să dorm şi m-am apucat de treabă…

Vă mai amintiţi când vă spuneam eu să aveţi grijă cum vă formulaţi dorinţele că vi se împlinesc? Ei uite că eu tot nu am fost atentă şi mă rugam mereu să plece vecinii nebuni şi să vină în locul lor nişte oameni normali care se înţeleg…Iaca…s-a întâmplat…oamenii se înţeleg şi se iubesc şi se comportă ca nişte oameni normali…ce pot să mai zic? Nu puteam şi eu să-mi doresc să se mute vreun domn singur şi neconsolat?:))Vreun vecin ideal…aşa cum se întâmplă prin filme ? Nuuuuu…just my luck.

Asta e viaţa la bloc. Nu ştiu din ce sunt făcuţi pereţii ăştia (se presupune că din cărămidă), dar se aude cam tot ce se întâmplă pe la vecini, iar eu chiar nu ţin deloc să aflu ce fac vecinii. Nu am curiozităţi de acest gen. Noroc că sub apartamentul meu stă o bătrână care nu mai aude bine…deci, sunt în siguranţă.

Mă gândesc ce o să mă fac la vară, cum o să mai dorm printre ţipetele de deasupra şi lătratul câinilor de afară. Dar poate plec mai mult din Bucureşti…că aşa am plănuit. Abia aştept vacanţa.

Filme de Oscar

Astăzi m-am hotărât să scriu puţin şi despre filmele foarte bine cotate la Oscar anul acesta, filme pe care probabil ca unii dintre voi le-au văzut deja. Dacă e aşa...poate-mi scrieţi părerile voastre.
The King's Speech (Discusul regelui)
Regia: Tom Hooper
Cu: Colin Firth (regele), Helena Bonham Carter (regina), Geoffrey Rush (logopedul)
Este de departe cel mai bine cotat dintre filmele prezente la Oscar şi a primit câte un premiu pentru cel mai bun actor - Colin Firth, cel mai bun scenariu original - David Seidler, cel mai bun regizor - Tom Hooper. Pe scurt, filmul urmăreşte povestea ascensiunii la tron a regelui George al VI-lea, pe fondul izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial. Atenţia se concentrează însă asupra dificultăţii personajului principal de a comunica deşi, în poziţia lui, vocea este esenţială.
Din punctul meu de vedere, reuşita esenţială a filmului o constituie interpretarea lui Colin Firth (pentru care a şi primit Oscarul) şi a lui Geoffrey Rush. Relaţia dintre cei doi e interesant de urmărit, la fel ca şi psihologia din spatele problemei regelui. Eforturile acestuia de a-şi depăşi problema sunt înduioşătoare şi în câteva scene era gata gata să silabisesc şi eu odată cu personajul. Pe lângă asta, nu pot să spun ca acţiunea filmului m-a impresionat sau jocul altor actori...

Black Swan (Lebăda neagră)
Regia: Darren Aronofsky
Cu: Natalie Portman (Nina), Mila Kunis (Lilly)
Deşi a fost nominalizat la 5 categorii parcă, doar Natalie Portman a câştigat un Oscar pentru interpretare. Filmul este destul de controversat fiind considerat o dramă psiho-sexuală, un thriller psihologic, cu pretenţii de film de artă, iar la ultimul search pe Google l-am găsit categorisit şi ca „film satanist”. Măcar pentru asta cred că filmul ar trebui văzut, ca să vă faceţi o părere proprie, mai ales că am auzit pe foarte mulţi în jur spunând că nu au de gând să vadă filmul pentru că au auzit ei că nu merită.
Tema generală a filmului este drama artistului perfecţionist, care trebuie să se dedice trup şi suflet actului artistic pentru ca ceea ce lasă în urmă să însemne ceva. Natalie Portman este o balerină pasionată, crescută de o mamă-fostă balerină, care a renunţat la dans când a rămas însărcinată. Este clar că frustrările mamei sunt proiectate asupra fiicei, iar Nina nu creşte tocmai într-un „mediu sănătos”, astfel încât la 27 de ani pare foarte naivă şi inocentă. Propunerea de a juca în „Lacul lebedelor” pare a fi şansa vieţii ei, pentru care este dispusă să facă orice sacrificiu. Thomas Leroy, regizorul spectacolului, îi remarcă tehnica foarte bună şi crede că ea poate personifica perfect lebăda albă, dar nu e convins că are capacitatea de a revela întunecimea lebedei negre. Când intervine şi competiţia, Lilly, balerina care este mult mai relaxată şi dansează de plăcere, Nina începe să exerseze ore în şir, iar pe de altă parte încercă să-şi descopere partea întunecată şi erotismul ca să fie credibilă în rolul lebedei negre.
Ca orice lucru care se face forţat însă şi mult prea brusc, eşuează, iar în căutarea de sine, se pierde...Actul artistic este sublim în final şi, ca orice act artistic ce aspiră la perfecţiune, presupune sacrificiul suprem.
Chiar dacă filmului i s-au reproşat ca este un cumul de scene lugubre/ pornografice/ patetice, iar în final că actriţa Natalie Portman a fost în mai toate scenele de balet dublată (deşi a fost apreciată în mod special pentru efortul ei de a dansa), prestaţia ei actoricească sensibilizează, are ceva din frumuseţea şi tristeţea unei lebede.