Şcoala pentru părinţi

Am vrut de mult să abordez acest subiect pentru că sunt multe situaţiile în care mi-am spus că şi o astfel de şcoală ar fi necesară, dacă nu chiar obligatorie. Românul crede, în general, că le ştie pe toate, iar a fi părinte i se pare probabil lucru cel mai natural şi mai simplu cu putinţă. Crede că în afară de a-l hrăni, de a-i oferi lucrurile necesare nu trebuie să mai faci mare lucru pentru a creşte un copil.

Şi în situaţiile în care în familie apar conflicte sau chiar adevărate drame părinţii refuză să apeleze la un ajutor specializat, din prejudecata românului limitat care crede că numai nebunii merg la psihiatru. Copilul poate suferi adevărate traume, dar ce contează? Românul crede că se descurcă în toate situaţiile şi că ştie cel mai bine cum să-şi crească fiul/fiica neacceptând sfaturi de la nimeni.

Oricine a studiat puţină psihologie ştie că orice vârstă are paricularităţile ei, iar etapele de evoluţie a copilului cu atât mai mult. Necunoscându-le, părintele nu ştie să facă faţă situaţiilor insolite în care este pus şi se vaită că a luat-o copilul razna şi nu ştie ce să mai facă cu el.

În experienţa mea m-am confruntat cu o grămadă de părinţi care mai de care mai debusolaţi, mai rupţi de realitate sau care nu-şi cunosc cu adevărat copiii. De nenumărate ori i-am văzut uimiţi, şocaţi că propriul copil ar fi în stare de un lucru sau altul, iar uneori nici nu credeau ce le spuneam. Pentru mine asta este o consecinţă a lipsei de comunicare şi a refuzului unor oameni de a vedea realitatea.

Cei mai mulţi părinţi nu ştiu să creeze copiilor o ierarhie a valorilor, un sitem de recompensă/pedeapsă care să-i motiveze şi nu să-i facă timoraţi sau prea răsfăţaţi. De cele mai multe ori se exagerează într-o direcţie sau alta. Am văzut şi copii care sunt de-a dreptul inhibaţi din cauza părinţilor şi copii care sunt prea răsfăţaţi şi cred că totul li se cuvine. Este o greşeală frecventă mai ales a părinţilor prea ocupaţi, care cred că pot compensa faptul că nu petrec timp cu copilul lor, oferindu-le lucruri. Mulţi copii sunt conştienţi de asta şi profită, chiar recurg la şantaj emoţional.

Observ că pe măsură ce trece timpul şi copiii au tot mai mare acces la informaţie, capacitatea lor de manipulare creşte, iar părinţii sunt uşor de influenţat de către ei. Poate unora li se pare prea de tot asta, dar eu vă garantez că aşa e. Încă de la cele mai fragede vârste încep să-şi şantajeze emoţional părinţii, plângând sau tăvălindu-se pe jos ca să obţină ceva, iar dacă părinţii nu iau măsuri, metodele se rafinează odată cu trecerea timpului. Am văzut, de asemenea, şi cazuri în care copiii îşi şantajau emoţional părinţii pentru că divorţaseră, iar aceştia ar fi făcut orice să nu aibă copilul de suferit.

Exemplele pot continua şi poate o să mai revin asupra acestui subiect. Dar susţin că dacă aş avea mijloace, asta aş face: o şcoală pentru părinţi, în care ei să găsească soluţii pentru toate problemele lor. Să existe acolo cei mai buni specialişti, cu care să poţi sta de vorbă despre orice situaţie apărută în creşterea copilului: de la ce ar trebui să-i oferim la fiecare vârstă până la situaţiile traumatizante pentru copil. Dar poate cineva va face şi asta …în curând…şi atunci o să mă laud măcar că am fost o avangardistă în direcţia asta. :)