Iubirea virtuală

Iată că am abordat şi un subiect comun vremurilor noastre, când toată lumea trăieşte mai mult între patru pereţi şi mai puţin întâlnindu-se faţă în faţă, stând de vorbă cu adevărat, cunoscându-se prin toate simţurile pe care ni le-a dat Dumnezeu.
Microbul acesta al internetului ne cuprinde uşor, uşor pe toţi…spun asta din experienţă deoarece până nu de mult eram de-a dreptul speriată de instrumentul ăsta de informare şi comunicare. Nu aş fi vrut ca nimeni să mă găsească pe internet pentru că mi se părea o încălcare a dreptului la intimitate, plus că mi se părea că orice nebun poate face orice cu acele informaţii. Dar am constat că sunt zeci de persoane cu acelaşi nume ca al meu pe net, iar majoritatea a făcut tot felul de nenorociri. Aşa că mi-a mai trecut.
Inutil să spun că şi atunci când am creat blogul, l-am ţinut o vreme ascuns, scriam doar pentru mine şi nu mă încânta deloc ideea ca şi alţii să aibă acces la el. Treptat am cedat şi în privinţa asta să văd ce se întâmplă şi am văzut că…toate bune şi frumoase. Dar nu am ajuns încă să-mi fac un profil real pe facebook, cu fotografie şi tot tacâmul…deşi toată lumea m-a sfătuit că ar fi o foarte bună modalitate de promovare a blogului. Ceea ce nu au înţeles mulţi însă este că eu nu-mi propun să fac mare lucru cu blogul ăsta: nu-mi propun să fac bani din asta, nici să ating vreun raiting ameţitor, nici să devin vreun guru al blogerilor…este doar o modalitate de exprimare, un exerciţiu de conversaţie şi poate un mod de a interacţiona cu oamenii…
Şi că tot am pomenit de interacţiune, să ajung şi la tema esenţială a postării de astăzi: interacţiunea sentimentală pe internet. Nu ştiu de ce am avut întotdeauna impresia de artificial în ceea ce priveşte acest gen de socializare. Poate pentru că am fost obişnuită să cunosc oamenii în lumea reală. Probabil că cei care s-au născut în era internetului m-ar contrazice şi ar spune că, dimpotrivă, este mult mai simplu să stabileşti o relaţie aşa…pentru că este mai uşor să te destăinui unui străin, este mai uşor să fii tu însuţi pe internet decât în realitate. Mie mi se pare mult mai uşor să te dedublezi, să joci teatru…dar, în fine, fiecare cu percepţia lui.
Interesant este că astăzi relaţiile nu numai că se pot naşte pe net, dar pot fi trăite exclusiv pe net…ceea ce mi se pare periculos. Ajungem să ne refugiem în lumea virtuală şi să nu ne mai trăim, de fapt, viaţa reală. Oamenii se cunosc pe net, comunică timp îndelungat, îşi destăinuie secrete, ajung să se îndrăgostească pe net, să se certe pe net, eventual să facă dragoste pe net şi, în final, să se despartă pe net. Şi uite aşa o întreagă relaţie se consumă…virtual…
Trebuie să spun că am cunoscut şi cazuri în care oameni care s-au cunoscut în acest mod să aibă relaţii frumoase, să se căsătorească şi chiar să fie fericiţi împreună. Însă cei cu pricina nu au zăbovit prea mult în lumea virtuală şi imediat s-au întâlnit în cea reală. Doar aşa relaţiile închegate astfel au vreo şansă. Cu cât se prelungeşte relaţia virtuală cu atât există mai mari şanse ca totul să fie înflorit de imaginaţia noastră, iar cel cunoscut să devină doar o proiecţie a unui ideal şi nu o persoană în carne şi oase.
Tema asta cred că este obiect de studiu pentru psihologii contemporani, dar m-ar interesa ce credeţi voi. Este posibilă iubirea pe internet? O să revin cu acest subiect…cine ştie ? poate mă inspiră şi comentariile voastre…

Gânduri de primăvară

În sfârşit am prins şi eu puţin timp liber să vă mai scriu. Luni am mai petrecut puţin şi la şcoală. Am oferit un mic festin colegilor şi bineînţeles că au aflat şi elevii…unii au intrat în cancelarie tocmai când mi se cânta «La mulţi ani». Aşa că, inevitabil, am primit de la mai toate clasele flori, iar când am venit acasă aveam un buchet superb. Mă uitam la ele şi zâmbeam…sunt foarte frumoase. Încă îmi luminează casa...şi îmi creează o stare de primăvară…
La asta a contribuit şi faptul că, întorcându-mă de la şcoală cu braţele pline de flori (toată lumea se uita la ele), am ajuns în faţa blocului şi m-am oprit fermecată…o ciocănitoare făcea ce ştie ea mai bine…găurea un copac…Vă daţi seama cât de rar mi se întâmplă aşa ceva? Să văd o ciocănitoare în Bucureşti? Mi s-a părut aşa drăguţă că m-am oprit vreo 2 minute s-o admir…sinceră să fiu m-a uimit şi faptul că mai observ astfel de lucruri şi că mă mai bucur încă de ele…de primăvară…de viaţă…
Vă doresc şi vouă o primăvară frumoasă!

Happy birthay to me:)

Fu o mică petrecere aseară…foarte frumoasă. M-am simţit bine…restaurant super…atmosferă extraordinară… cadouri foarte frumoase …prieteni deosebiţi…fratele care a venit special de la Londra pentru ziua asta…famila alături…ce mi-aş mai putea dori mai mult? Poate propria mea familie…dar o avea grijă cine trebuie şi de asta. Deocamdată trebuie să spun că ma simt extrem de fericită…deşi ieri a fost ziua în care a început şi războiul în Libia…Mă gândesc că spre deosebire de alţi oameni care au trecut prin adevărate coşmaruri…noi suntem foarte norocoşi…cu toata criza noastră cu tot…iar eu ma simt şi mai norocoasă cu tot ce mi-a dat Dumnezeu. Simt nevoia să mulţumesc şi Celui de sus care a vut mereu grijă de mine şi tuturor celor dragi care mi-au fost alături…sau care mi-au urat de la depărtare…

Şcoala pentru părinţi

Am vrut de mult să abordez acest subiect pentru că sunt multe situaţiile în care mi-am spus că şi o astfel de şcoală ar fi necesară, dacă nu chiar obligatorie. Românul crede, în general, că le ştie pe toate, iar a fi părinte i se pare probabil lucru cel mai natural şi mai simplu cu putinţă. Crede că în afară de a-l hrăni, de a-i oferi lucrurile necesare nu trebuie să mai faci mare lucru pentru a creşte un copil.

Şi în situaţiile în care în familie apar conflicte sau chiar adevărate drame părinţii refuză să apeleze la un ajutor specializat, din prejudecata românului limitat care crede că numai nebunii merg la psihiatru. Copilul poate suferi adevărate traume, dar ce contează? Românul crede că se descurcă în toate situaţiile şi că ştie cel mai bine cum să-şi crească fiul/fiica neacceptând sfaturi de la nimeni.

Oricine a studiat puţină psihologie ştie că orice vârstă are paricularităţile ei, iar etapele de evoluţie a copilului cu atât mai mult. Necunoscându-le, părintele nu ştie să facă faţă situaţiilor insolite în care este pus şi se vaită că a luat-o copilul razna şi nu ştie ce să mai facă cu el.

În experienţa mea m-am confruntat cu o grămadă de părinţi care mai de care mai debusolaţi, mai rupţi de realitate sau care nu-şi cunosc cu adevărat copiii. De nenumărate ori i-am văzut uimiţi, şocaţi că propriul copil ar fi în stare de un lucru sau altul, iar uneori nici nu credeau ce le spuneam. Pentru mine asta este o consecinţă a lipsei de comunicare şi a refuzului unor oameni de a vedea realitatea.

Cei mai mulţi părinţi nu ştiu să creeze copiilor o ierarhie a valorilor, un sitem de recompensă/pedeapsă care să-i motiveze şi nu să-i facă timoraţi sau prea răsfăţaţi. De cele mai multe ori se exagerează într-o direcţie sau alta. Am văzut şi copii care sunt de-a dreptul inhibaţi din cauza părinţilor şi copii care sunt prea răsfăţaţi şi cred că totul li se cuvine. Este o greşeală frecventă mai ales a părinţilor prea ocupaţi, care cred că pot compensa faptul că nu petrec timp cu copilul lor, oferindu-le lucruri. Mulţi copii sunt conştienţi de asta şi profită, chiar recurg la şantaj emoţional.

Observ că pe măsură ce trece timpul şi copiii au tot mai mare acces la informaţie, capacitatea lor de manipulare creşte, iar părinţii sunt uşor de influenţat de către ei. Poate unora li se pare prea de tot asta, dar eu vă garantez că aşa e. Încă de la cele mai fragede vârste încep să-şi şantajeze emoţional părinţii, plângând sau tăvălindu-se pe jos ca să obţină ceva, iar dacă părinţii nu iau măsuri, metodele se rafinează odată cu trecerea timpului. Am văzut, de asemenea, şi cazuri în care copiii îşi şantajau emoţional părinţii pentru că divorţaseră, iar aceştia ar fi făcut orice să nu aibă copilul de suferit.

Exemplele pot continua şi poate o să mai revin asupra acestui subiect. Dar susţin că dacă aş avea mijloace, asta aş face: o şcoală pentru părinţi, în care ei să găsească soluţii pentru toate problemele lor. Să existe acolo cei mai buni specialişti, cu care să poţi sta de vorbă despre orice situaţie apărută în creşterea copilului: de la ce ar trebui să-i oferim la fiecare vârstă până la situaţiile traumatizante pentru copil. Dar poate cineva va face şi asta …în curând…şi atunci o să mă laud măcar că am fost o avangardistă în direcţia asta. :)

La mulţi ani, femeie!

N-am mai scris de mult pe aici…poate şi pentru că-mi lipseşte pur şi simplu cheful…m-am săturat de frigul ăsta al iernii şi abia aştept zilele cu soare, timp frumos, numai bune pentru plimbare…
Ce aţi mai făcut în ultima vreme? Care mai este viaţa voastră? Cum sărbătoriţi ziua femeii? Sau o sărbătoriţi? Că la noi…a devenit o corvoadă orice sărbătoare...mulţi înjură printre dinţi că trebuie să ia atâtea mărţişoare, flori, doamnelor şi domnişoarelor, femeilor din viaţa personală sau colege, şefe, etc. De-aia bărbaţii, frustraţi, şi-au inventat şi ei o zi a lor, în care să fie sărbătoriţi sau măcar să sărbătorească singuri, dacă nu-i ia nimeni în seamă. Ziua femeii are însă o semnificaţie istorică, pe când a lor este doar o invenţie comercială. Puţini poate că mai ştiu faptul că ziua femeii s-a sărbătorit pentru prima dată la începutul secolului al XX-lea şi a fost o consecinţă a luptei femeilor socialiste din Statele Unite pentru drepturi egale cu bărbaţii. Drepturile acestea se refereau în primul rând la şansa de a fi plătite în mod egal pentru o muncă prestată în aceeaşi condiţii şi nu la ceea ce s-a denaturat ulterior…La conferinţa femeilor socialiste, desfăşurată la Copenhaga, Clara Zetkin (ei îi datorăm florile de 8 martie), socialistă de origine germană, a susţinut că ar trebui stabilită o zi în care femeile să-şi ceară drepturile, iar prima zi a femeii s-a sărbătorit în 19 mai 1911, în câteva ţări europene. Ca zi internaţională a femeii a fost recunoscută în mod oficial de către Naţiunile Unite mult mai târziu, în 1975.
Bineînţeles că astăzi sărbătoarea a devenit…ca toate celelalte, una comercială şi prea puţine femei ştiu că astăzi ar trebui să lupte pentru drepturile lor şi nu să aştepte flori şi cadouri…Eu azi am făcut ce tot ameninţam de mult: am refuzat florile de la o clasă care m-a supărat. Din acel moment m-am simţit eu mai prost decât copila care mi le-a oferit…dar le-am spus că până termină nu mai primesc nimic de la ei şi trebuie să mă ţin de cuvânt. Nu ştiu de ce, dar să-mi oferi flori şi apoi în timpul orei să nu-mi arăţi niciun fel de respect, parcă nu merge…eu nu pot să înţeleg şi să accept. Le-am şi spus că dacă luau un buchet de flori din partea clasei şi schiţau măcar o scuză, poate ar fi fost altceva, dar de ieri nu am citit pe feţele lor că ar fi afectaţi în vreun fel de starea mea de spirit, de supărarea mea. De aceea, florile oferite în ocazii de-astea mi se par date din obligaţie sau convenţionalism şi nu din suflet. Cea mai mare bucurie mi-a produs-o o elevă care mi-a adus flori, în mijlocul anului, fără să fie vreo ocazie specială, iar când eu, uimită şi neobişnuită cu astfel de gesturi am întrebat-o cu ce ocazie, mi-a spus că aşa a simţit ea… Ăsta mi se pare un gest făcut din suflet şi nu florile pe care le primesc de ocazii speciale.
Am primit însă nişte frezii atât de frumoase şi cu un miros îmbătător, care mi-au luminat ziua. Florile mele preferate sunt altele, dar şi freziile mi se par superbe. Sper că toate femeile au primit astăzi măcar o floare. Este singurul dar care mi se pare potrivit pentru o astfel de zi…La mulţi ani, tuturor !