De ce iubim sau urâm Bucureştiul?...

În weekendul acesta au fost zilele Bucureştiului…Mulţi dintre locuitorii oraşului nu aveau habar de sărbătoarea « bătrânului » oraş, deşi câteva reclame ingenioase din pasajul Unirii anunţau evenimentul prin explicarea unora dintre cele mai importante monumente ale oraşului. Nu ştiu câţi dintre cei care trec zilnic pe acolo au stat să le citească sau măcar să le admire…dar în cazul meu pot spune că au fost singurele reclame care m-au făcut să mă opresc în loc şi să le studiez.

Sărbătoarea de anul acesta a fost mai sărăcuţă decât cele din anii trecuţi…cel puţin aşa mi s-a părut mie…însă e drept că am ratat câteva dintre momentele favorite…plimbarea cu trăsuri şi costume şi concertele din această seară. Însă mă aşteptam ca oraşul să arate mai frumos…mai festiv…doar e ziua lui…În schimb…astăzi la Unirii era o imagine deprimantă…o mare de oameni pestriţi şi o mare de hârtii pe jos…de toate felurile şi de toate culorile. Asta este o chestie pe care am detestat-o mereu la oraşul asta…mizeria. N-am înţeles niciodată de ce oamenii…şi acum…când sunt coşuri peste tot…preferă să-şi arunce mizeria pe jos. Şi pare că le vine natural…ca şi când acasă la ei ar face la fel…

Nu sunt bucureşteancă...am venit din provincie la 18 ani…când am devenit studentă aici…şi nu pot să spun ca a fost dragoste la prima vedere…în care, de alfel, nici nu cred…Iniţial am fost speriată de marea de oameni, de gălăgia foarte mare, de nebunia din oraş cu care credeam că n-am să mă obişnuiesc niciodată. Acum…nici n-o mai observ…m-am adaptat la aglomeraţie…dacă vreau…trec pe lângă oameni fără să-i observ…m-am detaşat şi de gălăgie….îmi pun căştile în urechi şi sunt deja într-o altă lume…dar nu mă pot adapta la mizerie. Asta nu pot deloc înghiţi…şi cred că pot include aici şi mizeria umană. Îmi place Bucureştiul pentru că pot vedea filme la câteva zile/săptămâni după premiera lor în America, dar nu-mi place că la film trebuie să suport ronţăitul floricelelor, fâşâitul sticlelor de cola, melodiile telefoanelor mobile şi comentariile stupide ale unora care vin la fim doar pentru că e la mall şi aşa se cade să-şi trateze blonda din dotare.

Îmi place că oraşul are un centru vechi, dar nu-mi place că nu se mai termină renovarea lui şi că e înghesuit de terase amenajate fără nicio unitate, contribuind la aspectul pestriţ al oraşului.

În fine, iubesc oraşul ăsta pentru că aici am trăit câteva dintre cele mai dureroase dar şi dintre cele mai frumoase momente ale vieţii mele…primul sărut…prima iubire…prima dezamăgire…cei mai buni prieteni din lume…prima plimbare cu motocicleta (aseară), magică…dar n-am mâncat înca shaorma de la Dristor…trebuie să bifez şi asta neapărat…

Capacitatea de a iubi

Teoretic la ora asta ar fi trebuit să dorm puţin, dar şantierul din faţa blocului meu continuă cu o parcare supraetajată. Se pare ca blocul meu a devenit sediul modernizărilor din sectorul 3. N-a rămas loc de jur împrejur fără borduri şi fără asfalt, ba s-au construit chiar şi rampe….În fine, nu despre asta voiam să vorbesc…rămăsesem datoare cu o completare la postarea despre iubire.

Spuneam atunci că nu oricine are capacitatea de a iubi, iar afirmaţia asta a trezit mereu controverse. Nu mă refer, desigur, la capacitatea intelectuală pentru că, de cele mai multe ori, intelectualii pervertesc iubirea sau o raţionalizează ceea ce îi face să se îndepărteze de starea specifică iubirii. Mă refer la acele calităţi necesare oricui pentru a se putea îndrăgosti. Ca cei mai mulţi oameni…şi eu...pe la începuturi…nu-mi puneam decât problema de a fi iubită, nu aceea de a iubi eu pe celălalt. Să iubesc mi se părea foarte simplu..dar s-a dovedit a fi cea mai mare provocare.

O altă greşeală frecventă este aceea de a crede că iubirea este ceva iraţional, care vine de nu ştim unde, ne cuprinde pe neaşteptate şi dispare la fel de neaşteptat. Şi eu am crezut multă vreme că iubirea trebuie « să mi se întâmpe », fără ca eu să fac nimic deosebit…doar să las lucrurile să curgă de la sine, cum spun cei mai mulţi. Între timp, asta a devenit o expresie pe care o detest : « a lăsa lucrurile să curgă de la sine » pentru că sensul ei iniţial era acela de a face ca ceva să evolueze în mod firesc, natural, însă astăzi cei mai mulţi o folosesc cu sensul de a aştepta ca ceva să cadă din cer, a obţine ceva fără a face nici cel mai mic efort. Or iubirea nu este accesibilă nimănui fără efort pentru că ea presupune grijă, responsabilitate, respect, cunoaşterea celuilalt.

Omul modern nu mai are timpul şi nici răbdarea de a se concentra asupra sentimentelor, trăirilor. Se mulţumeşte cu senzaţiile imediate: plăcerea de a mânca, de a bea, de a fuma, de a face sex, de a « se distra ». Tot ce presupune disciplină, concentrare, răbdare, preocupare, credinţa, curaj, activitatea spirituală este lăsat pe ultimul plan.

Iar iubirea presupune toate aceste calităţi: disciplină de viaţă pentru că fără ea sigur că nu ne putem face timp pentru a cunoaşte pe cineva şi implicit pe noi înşine. Dar pentru că toată ziua avem un program de muncă impus de stat sau de patron, după caz, în timpul liber devenim foarte indulgenţi cu noi înşine şi nu vrem decât să trândăvim, « să ne relaxăm ». Capacitatea de a ne concentra nu numai asupra unei persoane, pentru a o cunoaşte, dar şi în general este din ce în ce mai scăzută. Toţi ne mândrim cu abilitatea noastră de a face mai multe lucruri deodată, femeile chiar excelează la acest capitol, fără să realizăm că asta ne scade dramatic capacitatea de a ne concentra. Cel mai evident simptom: cei mai mulţi suntem incapabili să stăm singuri cu noi înşine şi să gândim, devenim neliniştiţi, trebuie să facem ceva: să fumăm, să ascultăm radioul sau tv-ul, etc. De cele mai multe ori facem cât mai multe lucruri deodată pentru a câştiga timp…şi apoi nu ştim decât « să-l omorâm », fugind de noi înşine şi de ceilalţi. Cei mai mulţi oameni încearcă să scape de singurătate, refugiindu-se în alcool, droguri şi nu în ultimul rând sex. Se pare că în epoca în care trăim sexul a devenit un sport şi o încercare disperată de a scăpa de anxietatea izolării, a singurătăţii. Actul sexual lipsit de iubire însă nu umple niciodată golul dintre doi oameni decât pentru moment. Imediat după aceea singurătatea şi tristeţea se accentuează. Omul va dori din nou să scape de această stare şi va căuta un nou act sexual care să-l « vindece » pentru moment. Şi uite aşa sexul devine ceva comparabil cu orice dependenţă.

Iubirea presupune şi încredere în ceea ce noi suntem şi în ceilalţi. Să ai încredere presupune să ai curaj, să fii capabil să-ţi asumi un risc, să fii gata să accepţi suferinţa şi dezamăgirea. Să ţii la propria ta judecată despre o persoană, chiar dacă opinia publică o contrazice, să ţii la convingerile tale, chiar dacă ele nu sunt general acceptate, este desigur un act de curaj şi de credinţă.

Şi , în fine, cred că pentru a iubi trebuie să fii şi foarte activ şi productiv în tot ceea ce faci, nu numai sentimental. Cine nu este într-o permanentă stare de alertă, de conştienţă, de activitate nu poate fi într-o relaţie activă cu o persoana iubită. Cam aşa dispare iubirea…nu « de la sine »…ci pentru că devenim trândavi, neatenţi, inactivi. Să fii complet treaz este condiţia să nu fi plictisit sau plicticos şi să nu fi plictisit sau plicticos este una dintre principalele condiţii pentru a iubi.

Doar revăzând aceste calităţi atât de necesare oricărui om pentru a putea iubi cu adevărat…îmi dau seamă că iubirea astăzi este un lucru exceptional şi în niciun caz un fenomen social. Cu toate acestea…peste tot în jurul nostru auzim vorbindu-se despre iubire…dar iubirea aceea trivializată…despre care aminteam în postarea anterioară. Deunăzi, o d-ra reporter întreba o « mondenă » : « Cât te-ai iubit cu Liviu (Vârciu) ?, iar ea răspunde : « o lună ». Cam asta se înţelege azi din iubire…Ce facem în absenţa ei ? Teoretizăm…ca şi mine…e însă o etapă necesară pentru a ajunge să o şi trăim…