O mai veche problemă Bucureştiului…o mare problemă şi pentru mine. Câini au început de câţiva ani să se înmulţească prin jurul blocului meu, astfel încât sunt acum o haită de vreo 20…. E inutil să spun că au gustat din carnea multor colocatari de-ai mei şi inclusiv din a mea. Nu credeam că o să mi se întâmple…pentru că mie nu mi-era frica de ei…şi aşa e legenda…că doar dacă îţi simt frica te muşcă. Eu însă, în dimineaţa cu pricina, mă duceam la serviciu si, pentru că eram puţin în întârziere, am grăbit pasul. N-am văzut nimic, n-am auzit nimic, nu m-a lătrat niciunul. Doar am simţit că vine ceva pe la spatele meu şi m-a capsat şi abia apoi a început să latre. M-am uitat la pantalonii mei găuriţi, am văzut că nu curge sângele în valuri..mi-am văzut de drum. Stoică...m-am dus la serviciu şi la prima pauză m-am dus la baie să vad cum arăta piciorul meu. Era o mică gaură, cât dintele câinelui de mare…dar nu părea chiar aşa rău. La finalul zilei însă am constatat că se făcuse o vânătaie cât o palmă de mare. După muncă, m-am dus la Matei Balş să văd dacă am nevoie de injecţii, şi, din păcate aveam. Am făcut cura de cinci înţepături şi la final am primit vestea bună…eram imună pentru 5 ani…adică în vremea asta puteau se înfrupte comunitarii din mine cât doreau. În ciuda imunităţii, e inutil să spun că de câte ori îmi ieşea vreunul în cale, făceam un larg ocol, ca să nu-l mai deranjez cumva…Până acum…toate bune…nu m-au mai capsat…picioarele mele au scăpat nevătămate.
Însă…atacul lor a devenit mai subtil…merge la nivel psihic…vor să-mi termine nervii. În fiecare noapte…dau concert. De cum se face întuneric…începe lătratul…nu ştiu ce au de împăţit…ce vor să-şi transmită…care e problema lor…dar nu se opresc din lătrat ore întregi…iar eu mă foiesc pe toate părţile încercând sa adorm…Îi invidiez pe cei care au un somn bun şi nu se trezesc indiferent de zgomote, dar eu nu pot să adorm decât în linişte perfectă. În privinţa asta, recunosc, nu sunt foarte bine adaptată oraşului. În timp…ar fi trebuit să mă mai călesc şi eu…dar nimic…
Mie îmi plac câinii…dar cei cu stăpâni…nu-mi plac câinii care bântuie pe străzi. Uneori, recunosc, i-am blestemat…ajunsesem la capătul răbdărilor. Am închis chiar geamul pe căldurile astea şi m-am trezit lac de apă, dar măcar am dormit…Câinii din faţa blocului meu…se aleargă deseori în locul de joacă al copiilor…şi apoi văd bunici care-şi duc nepoţii acolo…printre mizeria lăsată de câini…fără şă ţină cont de faptul că locul este un focar de infecţie pentru copii.
Câinii s-au adaptat perfect la viaţa în « marea metropolă »…trec strada pe trecerea de pietoni, odată cu noi, când semaforul se face verde…Aşa cum iarna stau pe gurile de canal de unde ies aburi şi căldură, acum au descoperit că e răcoare la metrou şi deunăzi am constatat cu surpriză că trebuie să fac slalom printre ei la ieşirea de la metrou. Stăteau liniştiţi pe trepte si picoteau. « Păi da, sigur,ei dorm ziua », mi-am zis cu ciudă, « ca să mă ţină pe mine trează la noapte… »Îmi dau seama că ei n-au nicio vină…au ajuns aici tot din vina noastră…se pare că şi noi ne-am adaptat lor…nu ne mai deranjează, nu facem nimic să stopăm înmulţirea lor…cine ştie ce grozăvie trebuie să se mai întâmple pentru ca, într-un final, sa reacţionăm…
Însă…atacul lor a devenit mai subtil…merge la nivel psihic…vor să-mi termine nervii. În fiecare noapte…dau concert. De cum se face întuneric…începe lătratul…nu ştiu ce au de împăţit…ce vor să-şi transmită…care e problema lor…dar nu se opresc din lătrat ore întregi…iar eu mă foiesc pe toate părţile încercând sa adorm…Îi invidiez pe cei care au un somn bun şi nu se trezesc indiferent de zgomote, dar eu nu pot să adorm decât în linişte perfectă. În privinţa asta, recunosc, nu sunt foarte bine adaptată oraşului. În timp…ar fi trebuit să mă mai călesc şi eu…dar nimic…
Mie îmi plac câinii…dar cei cu stăpâni…nu-mi plac câinii care bântuie pe străzi. Uneori, recunosc, i-am blestemat…ajunsesem la capătul răbdărilor. Am închis chiar geamul pe căldurile astea şi m-am trezit lac de apă, dar măcar am dormit…Câinii din faţa blocului meu…se aleargă deseori în locul de joacă al copiilor…şi apoi văd bunici care-şi duc nepoţii acolo…printre mizeria lăsată de câini…fără şă ţină cont de faptul că locul este un focar de infecţie pentru copii.
Câinii s-au adaptat perfect la viaţa în « marea metropolă »…trec strada pe trecerea de pietoni, odată cu noi, când semaforul se face verde…Aşa cum iarna stau pe gurile de canal de unde ies aburi şi căldură, acum au descoperit că e răcoare la metrou şi deunăzi am constatat cu surpriză că trebuie să fac slalom printre ei la ieşirea de la metrou. Stăteau liniştiţi pe trepte si picoteau. « Păi da, sigur,ei dorm ziua », mi-am zis cu ciudă, « ca să mă ţină pe mine trează la noapte… »Îmi dau seama că ei n-au nicio vină…au ajuns aici tot din vina noastră…se pare că şi noi ne-am adaptat lor…nu ne mai deranjează, nu facem nimic să stopăm înmulţirea lor…cine ştie ce grozăvie trebuie să se mai întâmple pentru ca, într-un final, sa reacţionăm…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu