Iubirea trivializată

Aud tot mai des în jurul meu că astăzi nu mai e posibilă o abordare fiească a relaţiilor între un bărbat şi o femeie. Că totul porneşte, de fapt, de la sex şi abia apoi se poate construi ceva. O teorie în care nu am absolut deloc încredere…aşa cum sunt din ce în ce mai convinsă că iubirea autentică este o rara avis în vremea noastră. Asta pentru că majoritatea oamenilor nu distinge între stări, sentimente, trăiri, iar alţii se păcălesc singuri.
În primul rând, capacitatea de a iubi nu cred că este la îndemâna oricui. O ştiu şi din experienţă. Ani de-a rândul mă rugam să întâlnesc un bărbat care să mă iubească aşa cum sunt şi am întâlnit…întotdeauna obţinem exact ceea ce vrem. Nu-mi pusesem problema că trebuie sa mă rog ca şi eu să iubesc, ca iubirea să fie reciprocă. Am învăţat să fiu mult mai atentă la modul în care îmi formulez dorinţele. De-a lungul timpului...am învăţat multe şi despre iubire. Am trăit, am citit şi cărţi care au constituit revelaţii sau confirmări. Multe lucruri despre iubire le intuiam sau le simţeam, dar nu le putea verbaliza. Spre exemplu, un punct comun al câtorva eseuri din Jose Ortega Y Gasset sau Erich Fromm este acela că iubirea nu este un proces iraţional, care apare din senin, fără explicaţie, fără capacitatea de a ne împotrivi şi dispare la fel de inexplicabil. Am ştiut mereu ca nu e aşa şi mi-a făcut plăcere să văd asta şi scris negru pe alb şi mai ales explicat, argumentat. Unele dintre argumentele lor se regăsesc şi în discursul meu…de aceea, am şi divulgat sursele…
Pentru că se vorbeşte tot mai mult despre sex în jurul meu, am costatat că se face o confuzie frecventă între apetitul, instinctul sexual şi dorinţa sexuală. Simţi apetitul înainte de a cunoaşte persoana sau situaţia care-l satisface…ca urmare te poţi satisface cu oricine. Satisfacerea strict a intinctului sexual ţine de animalicul din noi şi nu ne face în niciun fel să evoluăm, să ne perfecţionăm ca fiinţe. În schimb, dragostea sexuală autentică, entuziasmul pentru altă fiinţă, pentru sufletul şi trupul său în unitate indisolubilă reprezintă o uriaşă forţă de evoluţie. E o prostie să spui că adevărata iubire nu are nimic sexual, tot aşa cum e o prostie să crezi că iubirea e sexualitate. Nimic nu-l imunizează pe bărbat împotriva altor atracţii sexuale ca entuziasmul amoros pentru o anumită femeie. De aceea, cred cu tărie că un bărbat care iubeşte autentic, nu poate înşela. Când se gândeşte la o altă femeie, începe să se uite în dreapta şi în stânga, este clar că nu mai iubeşte. Am descoperit că există şi bărbaţi care împărtăşesc aceeaşi părere, ceea ce m-a bucurat...
Dar cea mai frecventă confuzie care se face cred că este cea între starea de a fi îndrăgostit şi iubirea constantă. O deosebire simplă, cred, este că iubirea trece obligatoriu prin faza de îndrăgostire, dar nu orice îndrăgostire se transformă în iubire. A te îndrăgosti înseamnă, pentru moment a te simţi fermecat de ceva. În momentul în care eşti fermecat de ceva sau cineva, atenţia se fixează asupra obiectului. E foarte usor ca atenţia să fie distrasă în această fază în care iubirea nu s-a instalat plenar în suflet. Distragerea poate fi exterioară sau de natura interioară (intervine raţiunea sau orice alţi factori meniţi să anihileze forţa sentimentului care ne cuprinde). De aceea, cred că oricine se îndrăgosteşte vrea să se îndrăgostească, iubirea presupune activitate, deplasare fizică şi mai ales sufletească spre obiectul iubirii. Iar asta presupune un efort, pe care mulţi în zilele noastre nici măcar nu mai sunt dispuşi să-l facă: efortul de a-ţi concentra atenţia aspura sursei farmecului, de a-i descoperi calităţile, de a te abandona, în final. Pe lângă toate acestea omul trebuie sa aibă anumite calităţi pentru a putea iubi: trebuie să aibă capacitatea de a observa, de a percepe, de a distinge calităţile persoanei de lângă el, de a cerceta cu multă curiozitate, de a simţi emoţia, nerăbdarea, farmecul descoperirii. Despre aceste calităţi voi discuta, însă, într-o altă ocazie. Deocamdată am încercat doar să arăt că iubirea nu ia naştere fără motiv, nu este ilogică, aşa cum susţin mulţi, ci este o alegere. Şi, din păcate, foarte mulţi oameni aleg astăzi să nu mai iubească şi devin roboţii perfecţi pe care conducătorii politici şi sociali îi doresc: adepţi ai consumismului, bine hrăniţi, bine îmbrăcaţi, adepţi ai distracţiei şi relaxarii strict fizice, dar lipsiţi de orice preocupare pentru ceea ce este calitate a sa şi funcţie specific umană.

Insomnia sezonieră 2: înlocuirea bordurilor

Vă imaginaţi că dacă postarea de ieri era numerotată cu 1 va mai exista şi o urmare şi nu e singura. De câteva zile în faţa blocului meu se înlocuiesc borduri. Lucrările au început în spate unde era o strada prea îngustă, pe unde nu puteau trece 2 maşini în acelaşi timp. Au lărgit strada, au asfaltat-o…mi-am zis că e o treabă bună. Am comentat eu puţin că pe trotuar au pus 2 rânduri de borduri…dar mi-am zis că trebuia să-şi termine şi Videanu casa pe care şi-a început-o. Banuiesc că scopul celor 2 rânduri a fost să nu mai parcheze oamenii maşinile pe trotuar, dar mă gândesc că se puteau pune de la început borduri mai înalte şi problema era rezolvată...
Calvarul a început însă când şi-au mutat lucrarea pe aleea din faţa blocului. Dacă seara adorm târziu din cauza corului de câini, dimineaţa sunt trezită de la 7-8 de zgomotul burghiului sau cum se numeşte instrumentul ăla care găureşte asfaltul. Şi aşa o ţine toată ziua. Dacă seara mi-am mai permis să închid fereastra, ziua nu pot cu niciun chip. Am aer condiţionat, dar nu prea îl agreez, încerc să-l folosesc cât mai puţin. Însă şi cu geamurile închise...tot se aude zgomotul ăla infernal. Ziua întreagă...e precum picătura chinezească pe creierul meu. Şi muncitorii ăştia nu dorm şi ei, ca toţi ceilalţi, pe la prânz. Când speram şi eu să trag un pui de somn după-amiaza...tot se auzea burghiul.
Pe de altă parte mă tot întreb de ce aleea din faţa blocului meu ?…nu a mai rămas nicio stradă fără borduri în Bucureşti ?...le-or fi delimitat pe toate ? Ce am făcut noi să merităm borduri noi şi eventual asfalt nou ? Nu ştiu…tot ce ştiu este ca nu mi s-a părut niciodată biata alee aşa lungă şi că abia aştept să se termine totul…poate apuc să dorm şi eu normal…măcar câteva nopţi în vara asta.
Aaaaa…şi era să uit de cea de-a treia cauză a insomniei…care nu mai e sezonieră însă…se întinde pe tot parcursul anului: vecinii nebuni de deasupra mea. Stau într-un bloc foarte civilizat, cu oameni drăguţi, şi mai tineri şi mai bătrâni. Singurii nebuni din bloc locuiesc, evident, deasupra apartamentului în care stau eu. Sunt, cred, rromi şi îmi par de-a dreptul groteşti. Cauza principală a scandalurilor cred că este domnul care nu pierde nicio ocazie de a se îmbăta. Eu însămi l-am văzut de câteva ori pe la prima oră a dimineţii bântuind cu sticla în mână pe afară. Mi se pare una din cele mai deprimante ipostaze în care pot vedea un om. Am observat că vara scandalurile sunt rare pentru ca oamenii ies mai mult pe afară şi se mai « răcoresc », distanţa le face bine. Iarna însă, fiind nevoiţi să stea mai mult unul cu celălalt, gradul de tolerabilitate scade şi atunci…e nenorocire. Ea urlă la el cu tot felul de apelative, el înjură, ţipă precum animalele (face ca o broască sau aşa ceva, dacă vă puteţi imagina) şi îi apucă la orele cele mai nepotrivite. În disperare de cauză…mi-am luat dopuri de urechi de la farmacie, dar nu-mi par prea eficiente. Se cam aude totul…doar că mai înfundat…
În fine, cu toate bruiajele astea…aţi spune că ar trebui să am probleme cu nervii…dar, din fericire, nu e aşa. Încerc permanent să găsesc portiţe de scăpare, de evadare si să nu mă las afectată. Doar eu am plecat dintr-un oraş liniştit de provincie şi am vrut să trăiesc în « marea metropolă ». Acum suport consecinţele…şi bune…dar şi rele…

Insomnia sezonieră 1: câinii comunitari

O mai veche problemă Bucureştiului…o mare problemă şi pentru mine. Câini au început de câţiva ani să se înmulţească prin jurul blocului meu, astfel încât sunt acum o haită de vreo 20…. E inutil să spun că au gustat din carnea multor colocatari de-ai mei şi inclusiv din a mea. Nu credeam că o să mi se întâmple…pentru că mie nu mi-era frica de ei…şi aşa e legenda…că doar dacă îţi simt frica te muşcă. Eu însă, în dimineaţa cu pricina, mă duceam la serviciu si, pentru că eram puţin în întârziere, am grăbit pasul. N-am văzut nimic, n-am auzit nimic, nu m-a lătrat niciunul. Doar am simţit că vine ceva pe la spatele meu şi m-a capsat şi abia apoi a început să latre. M-am uitat la pantalonii mei găuriţi, am văzut că nu curge sângele în valuri..mi-am văzut de drum. Stoică...m-am dus la serviciu şi la prima pauză m-am dus la baie să vad cum arăta piciorul meu. Era o mică gaură, cât dintele câinelui de mare…dar nu părea chiar aşa rău. La finalul zilei însă am constatat că se făcuse o vânătaie cât o palmă de mare. După muncă, m-am dus la Matei Balş să văd dacă am nevoie de injecţii, şi, din păcate aveam. Am făcut cura de cinci înţepături şi la final am primit vestea bună…eram imună pentru 5 ani…adică în vremea asta puteau se înfrupte comunitarii din mine cât doreau. În ciuda imunităţii, e inutil să spun că de câte ori îmi ieşea vreunul în cale, făceam un larg ocol, ca să nu-l mai deranjez cumva…Până acum…toate bune…nu m-au mai capsat…picioarele mele au scăpat nevătămate.
Însă…atacul lor a devenit mai subtil…merge la nivel psihic…vor să-mi termine nervii. În fiecare noapte…dau concert. De cum se face întuneric…începe lătratul…nu ştiu ce au de împăţit…ce vor să-şi transmită…care e problema lor…dar nu se opresc din lătrat ore întregi…iar eu mă foiesc pe toate părţile încercând sa adorm…Îi invidiez pe cei care au un somn bun şi nu se trezesc indiferent de zgomote, dar eu nu pot să adorm decât în linişte perfectă. În privinţa asta, recunosc, nu sunt foarte bine adaptată oraşului. În timp…ar fi trebuit să mă mai călesc şi eu…dar nimic…
Mie îmi plac câinii…dar cei cu stăpâni…nu-mi plac câinii care bântuie pe străzi. Uneori, recunosc, i-am blestemat…ajunsesem la capătul răbdărilor. Am închis chiar geamul pe căldurile astea şi m-am trezit lac de apă, dar măcar am dormit…Câinii din faţa blocului meu…se aleargă deseori în locul de joacă al copiilor…şi apoi văd bunici care-şi duc nepoţii acolo…printre mizeria lăsată de câini…fără şă ţină cont de faptul că locul este un focar de infecţie pentru copii.
Câinii s-au adaptat perfect la viaţa în « marea metropolă »…trec strada pe trecerea de pietoni, odată cu noi, când semaforul se face verde…Aşa cum iarna stau pe gurile de canal de unde ies aburi şi căldură, acum au descoperit că e răcoare la metrou şi deunăzi am constatat cu surpriză că trebuie să fac slalom printre ei la ieşirea de la metrou. Stăteau liniştiţi pe trepte si picoteau. « Păi da, sigur,ei dorm ziua », mi-am zis cu ciudă, « ca să mă ţină pe mine trează la noapte… »Îmi dau seama că ei n-au nicio vină…au ajuns aici tot din vina noastră…se pare că şi noi ne-am adaptat lor…nu ne mai deranjează, nu facem nimic să stopăm înmulţirea lor…cine ştie ce grozăvie trebuie să se mai întâmple pentru ca, într-un final, sa reacţionăm…

Farmecul primelor întâlniri

Zilele acestea mi s-a făcut un dor nebun de vremea în care trecea o lungă perioadă de timp până când baiatul îşi lua inima în dinti şi-ţi punea un trandafir în bancă, îţi scria un bileţel de dragoste…ce să mai vorbim despre primul sărut…O nostalgică întârziată veţi spune…
Desigur…nu mai sunt vremurile de altădată…acum e secolul vitezei…totul se face în mare grabă…chiar şi cunoaşterea unei persoane…dacă se poate numi cunoaştere…Şi atunci cum să nu fiu nostalgică după vremea in care un bărbat se purta galant cu mine…îmi deschidea uşa la maşină sau îmi trăgea scaunul la masă cu acelaşi gest natural cu care plătea nota ? Îmi amintesc că era la fel de ocupat ca toţi bărbaţii moderni…dar profita de orice moment liber pe care-l avea şi mă suna să ne vedem. Ieşeam la restaurant la prânz, seara la cafenea sau restaurant şi tot aşa. În tot acest timp…comportament foarte relaxat…fără nici cea mai mică aluzie sexuală, nicio invitaţie la el acasă sau autoinvitaţie la mine. Conversaţii savuroase, glume, râs cu poftă. Totul decurge firesc şi in scurt timp nu te mai poţi concentra la ce spune celalalt…îi vezi doar buzele şi-ti imaginezi cum ar fi sărutul…O uşoară atingere pe mâna sau pe spate şi te trec fiori până în vârful degetelor de la picioare…primul sărut pe gât…aproape….mai aproape şi deja…tremuri…buzele sunt pierdute…cine-şi mai aminteşte senzaţiile astea? Cine mai poate azi să te facă să simţi aşa ceva ?
De ce vă spun toate astea ? Ca să vă reamintesc, în caz că aţi uitat, care este farmecul primelor întâlniri. Să faci un om să simtă…să vibreze…sa te dorească şi să nu te atingă decât când chiar simţi atingerea aceea până în vârful degetelor de la picioare…mi se pare cel mai fain lucru pe care poţi să-l trăieşti…
Ce vedem azi? Bărbaţi mult prea obosiţi, plictisiţi, stressaţi…ca să se mai bucure de viaţă şi de primele întâlniri. Nu mai contează decât senzaţia supremă pt ei…orice tărăganare e pierdere de vreme. După prima întâlnire...a doua trebuie să fie neapărat în casă…dacă încerci să amâni momentul până te simţi totuşi confortabil să ajungi în casa cuiva…fie şi numai pt o conversaţie la o cafea…ai fiţe şi astepţi cai verzi pe pereţi…aşa că…următoarea la rând…şi uite aşa…se creează un cerc vicios…Multe femei…mult prea singure si vulnerabile cedează presiunii la care sunt supuse, iar bărbaţii…astfel învăţaţi , ajung să ardă etapele şi să nu se mai bucure de lucrurile simple…de farmecul primelor întâlniri…