N-am înţeles niciodată pe oamenii care joacă teatru mai mult decât trebuie, care disimulează permanent încât nici ei nu mai ştiu cine sunt.
Am pretenţia că mă pricep cât de cât la oameni şi cam ştiu cu cine stau de vorbă după prima întâlnire, respectiv primul schimb de replici. Şi mi s-a întâmplat să-mi dau seama imediat dacă o persoană mă agreează sau nu. În cazul în care feedbackul era negativ, nu pricepeam de ce se străduieşte atât de mult să mă facă să pricep contrariul, deşi nu era obligatoriu să ne mai vedem vreodată.
Am constatat că sunt destule persoane care deseori spun oamenilor numai ceea ce vor să audă si niciodată lucruri negative, chiar dacă asta îi consumă psihic destul de mult. Nici asta nu pricep cum este posibil, pentru că dacă pe mine mă deranjează cineva îi spun pe loc ce am de spus. Nu stau eu să mă frământ ore în şir sau zile pentru un…nefericit. Poate aşa am reuşit să-mi păstrez echilibrul în ciuda faptului că sunt «tocată» zilnic…
Nu ştiu cum o fi mai bine sau mai sănătos: să nu spui decât ce vor alţii să audă ca să fii în relaţii bune cu toată lumea sau să spui ceea ce gândeşti despre oameni şi să se trieze cei care rămân...
Eu unul m-am cam saturat sa stau sa ma ascund dupa deget. Intr-adevar, mi-ar placea sa spun oamenilor in fata ce am de spus, pentru ca si mie imi place sa mi se zica frac, sa nu fiu luat pe ocolite, dar ce te faci cand cei din jur nu accepta adevarul? Prefera sa traiasca in minciuna si decat sa le spui ca sunt ipocriti, preferi sa taci din gura si sa-i lasi sa creada ca te-au pacalit.
RăspundețiȘtergereUneori adevarul doare mai tare decat o minciunica "bine intentionata".
Adevarul mai dureros trebuie spus cu diplomatie, iar daca cei apropiati nu-l accepta inseamna ca este problema lor. Depinde cat de mult ne deranjeaza faptul ca ei nu-l pot accepta...daca prea mult...putem sa-i indepartam, daca nu...ii toleram. Asta e...
RăspundețiȘtergere