Părinţii-vampiri energetici

Probabil că vă surprinde acest titlu, dar e inspirat din realitate. În ultima vreme am auzit de tot mai multe cazuri de relaţii de acest gen între părinţi şi copii.
Poate aveţi şi voi prieteni care susţin că se înţeleg foarte bine cu părinţii şi-i sună de câteva ori pe zi pentru a se asigura că sunt ok, că totul e în regulă acasă şi pentru a spune şi ei ce au mai făcut. Credeţi-mă: e începutul dezastrului.
Până nu demult credeam că nu e cazul să-i judec eu pentru că oamenii se înţeleg bine şi poate e firesc să fie aşa. Dar treptat mi-am dat seama ce se întâmplă şi ce efecte negative poate avea o astfel de relaţie asupra celor implicaţi.
Eu recunosc că nu am o astfel de relaţie cu părinţii mei. În adolescenţă am avut unele mici conflicte: unele au pornit de la faptul că pe vremea aceea eu mă simţeam superioară părinţilor mei, care sunt nişte oameni simpli, «incapabili să mă înţeleagă », altele de la faptul că între noi nu prea a existat o comunicare strânsă şi afectuoasă, mai degrabă o atmosferă de disciplină cazonă. Aşa că atunci când învăţam pentru facultate, motivaţia cea mai puternică a fost să plec de acasă şi sa nu mă mai întorc prea curând. Şi am reuşit, m-am detaşat de casa părintească aşa cum mi-am dorit, am început să mă descurc singură de la 18 ani învăţând din greu ca să obţin bursă şi să nu am nevoie prea mare de banii de la părinţi. Eram atât de orgolioasă încât nu le ceream niciodată şi primeam doar ceea ce îmi ofereau. Treptat însă, pe măsură ce m-am maturizat, m-am reapropiat de părinţi pentru că mi-am dat seama că ei chiar au făcut pentru mine tot ce au putut şi au ştiut mai bine, iar pentru asta îi iubesc şi le sunt recunoscătoare. Este clar că nu eram omul care sunt azi fără ei. Sunt nişte oameni simpli şi poate că nu ştiu să comunice aşa cum ştiu eu, dar am învăţat să judec oamenii mai mult după fapte şi mai puţin după ceea ce spun, iar ei au încercat să facă pentru mine şi fratele meu tot ce au putut.
Astăzi, pot să spun că avem o relaţie normală, vorbim destul de des la telefon dar nu ne încărcăm unii pe alţii cu problemele proprii. Încercăm să ne protejăm cât putem şi aflăm unii de la alţii doar lucrurile esenţiale. Cei care vorbesc absolut totul cu părinţii ar putea sări ca arşi. Dar eu asist în jurul meu la derapaje, distrugeri de căsnicii, etc din cauza unei relaţii nefireşti cu părinţii.
Mai ales la o anumită vărsta ar trebui să ne detaşăm, să ne luăm zborul şi să ne trăim propria viaţă. Ar trebui să învăţăm asta de la natură pentru că păsările îşi lasă puii să zboare singuri după ce-i învaţă.
Eu am văzut părinţi care nu-şi lasă copiii să-şi trăiască viaţa. Mi se pare nefiresc ca un bărbat de peste 30 de ani să fie dependent de “mămica”, să facă tot ce-i cere mămica, iar dacă mai şi locuieşte cu mămica, l-am clasat ca iremediabil pierdut. Tot nefiresc mi se pare să fii căsătorit, să ai propria ta familie, copii şi să vorbeşti nonstop cu părinţii, să trăieşti intens toate problemele lor şi să uiţi să te mai preocupi de propria familie. Genul ăsta de relaţie pentru mine se numeşte vampirism energetic. Poate să fie din partea unora sau a altora, dar, oricum ar fi, cineva secătuieşte de energie vitală pe altcineva şi devine o relaţie vicioasă. Să nu credeţi că inventez ! Exemplele pe care le-am dat sunt din anturajul meu, sunt cazuri reale ale unor persoane pe care le cunosc. Iar relaţiile cu părinţii au ajuns să influenţeze dramatic relaţiile de cuplu. Nu mi se pare firesc ca relaţia cu partenerul de viaţă să decurgă după starea de spirit a părinţilor. Dacă se simte bine «mămica», ne simţim şi noi bine, dacă nu, e tragedie. Devine patologic.
Părinţii ar trebui să înveţe să nu mai fie egoişti şi să nu mai trăiască prin copii. Cred că asta e o prima cauză. Poate că după o vârstă ne simţim pustiiţi şi fără rost în viaţă, dar ăsta nu e un motiv să ne agăţăm de alţii, ci e un motiv să ne redescoperim, să căutăm frumuseţea şi rostul fiecărei vârste şi să trăim ce ne oferă viaţa în fiecare moment. Dacă vreodată am să devin părinte, o să am grija să-i învăţ pe copiii mei să zboare singuri şi să nu mă păzească pe mine la bătrâneţe, ci să-şi trăiască viaţa, aşa cum eu o trăiesc pe a mea acum. Mi se pare firesc ca eu să-i ajut pe ei să se mai elibereze de probleme, nu să le creez preocupari în plus. Pentru problemele mele ar trebui să existe soţul, prietenii de-o viaţă sau un psihiatru dacă e nevoie, dar nu copiii…Ei trebuie lăsaţi să-şi trăiască propria viaţă care şi aşa este stresanta şi plină de griji.