Controverse

Am promis că o să revin cu un comentariu despre rezultatele concursului “Românii au talent” , dar am întârziat că m-am luat iar cu treburile. Deja presa vuieşte de comentarii şi contestaţii…tardive însă. Eu sunt mândră de mine şi de clasamentul pe care l-am făcut înainte de concurs, care se apropie şi de rezultatele finale, dar se apropie mai mult şi de realitate. Excepţie face gimnasta la bară, Medeea, care în finală a avut cea mai slabă prestaţie de până atunci şi, drept urmare, a fost sancţionată de public. Din păcate şi Narcis Iustin Ianău cred că a avut o prestaţie sub cea din semifinală când vocea lui a sunat de-a dreptul divin. Prin urmare, clasamentul final a fost următorul:
1. Adrian Ţuţu - 29,29% din voturi;
2. Narcis Iustin Ianău - 24,40%;
3. Valentin Dinu - 16,26%;
4. Ballance - 10,40%;
5. Cosmin Agache - 7,91% ;
6. Valentin Luca - 3,53%;
7. Rebeca Neacşu - 2,50%;
8. Ştefan Florescu - 1,94%;
9. Cristina şi Alina;
10. Medea;
11. Soţii Luca;
12. Clubul sportiv Akikai.
Analizând la rece, cred că au existat mai multe cauze ale rezultatului finalei:
• În primul rând, ProTv-ul a ţinut ca şi în cazul acestui concurs să facă reclamă cazurilor sociale, ceea ce se pare că a contat destul de mult; într-un astfel de concurs nu trebuia promovat decât talentul şi atât...pentru a fi cât de cât o alegere obiectivă a publicului…dacă publicul din România poate fi obiectiv…
• Pe de altă parte, unii concurenţi au avut o prestaţie mai slabă în finală decât în semifinală sau pur şi simplu nu au mai fost atât de spectaculoşi;
• Adrian Ţuţu a scris o melodie cu caracter patriotic ce a trezit sentimentalismul românului; este clar că nu are nici voce şi nici talent mai mult decât mulţi dintre elevii mei care compun melodii şi le cântă oricum mult mai bine decât «marele căştigător»;
• Lipsa de transparenţă a voturilor (am găsit din întâmplare clasamentul final cu locurile obţinute şi de ceilalţi concurenţi) a încurajat speculaţiile potrivit cărora ProTv-ul vrea să-l promoveze pe tânărul rapper (şi prin urmare şi să profite de pe urma lui) întrucât genul ăsta e pe val acum, iar Narcis Iustin Ianău nu ar fi potrivit pentru genul de muzică după care să mai faci şi profit. Prin urmare, pe principiul noi îţi dăm premiul, dar şi tu trebuie sa ne dai ceva în schimb, parcă-l văd pe tânărul rapper cum va compune imnuri peste imnuri pentru toate evenimentele ProTv-ului, că doar are abilitatea de a face muzică şi versuri la comandă.
• Nu în ultimul rând rezultatul final este expresia voturilor românilor şi, deşi răutăcioşii ar spune că denotă nivelului de cultură al românilor care nu ştiu să recunoască talentul adevărat şi se lasă foarte uşor manipulaţi sentimental, eu aş spune că este şi expresia celor care nu au votat. Ne caracterizează să ne dăm cu părerea despre tot fără să facem nimic pentru a schimba lucrurile. Deci, data viitoare când nu vă convine ceva poate şi acţionaţi/votaţi pentru a vă exprima punctul de vedere. Altfel, tot ce facem pe margine nu rămâne decât vorbărie…

Românii au talent

Hristos a înviat! O să vorbim mai târziu despre ce am făcut de Paşte. Acum mă grăbesc să văd finala de la « Românii au talent ». Îmi place să văd cum oameni simpli, necunoscuţi scot la iveală talente extraordinare. Recunosc că m-a prins emisiunea asta, ca orice lucru nou probabil. După ce va face zeci de ediţii (ca « Dansez pentru tine ») nu numai că-mi voi pierde entuziasmul, dar probabil că mă va duce la exasperare ca emisiunea mai sus amintită. Deşi măcar la « Românii au talent » nu sunt bombardată la fiecare 5 minute cu poveşti dramatice, pe care nu le mai pot vedea de la o vreme. Mă copleşeşte atâta suferinţă şi chiar nu mai sunt în stare să mai văd aşa ceva, deşi dansurile îmi plac foarte mult.
Pentru că am înţeles că deja finaliştii sunt la casele de pariuri, nu am putut să mă abţin şi eu să fac propria listă de preferaţi. Cred că românii vor prefera în această seară cântăreţii. Orice s-ar spune, muzica ajunge mai uşor la sufletele românilor, e un mesaj pe care îl înţeleg mai mulţi, deşi, în cazul concurenţilor, acest talent e unul în stare pură şi nu a presupus ore şi ore de muncă.
1. Ştiţi deja că am fost impresionată de NARCIS IUSTIN IANĂU şi este în continuare un talent pe care îl apreciez. Cred că merită încurajat mai ales că este la vârsta la care talentul lui poate fi cultivat.

Paşte fericit!

Peste o oră voi pleca din Bucureşti, iar înainte de asta voiam să vă urez tuturor sărbători fericite alături de cei dragi, primenire sufletească, lumină în suflete, familie împăcată!

Winter’s Bone

Regizor: Debra Granik
Scenaristi: Daniel Woodrell, Anne Rosellini, Debra Granik
Genul: Drama / Mister / Thriller
Durata: 100 minute

Cred că este cel mai deprimant film pe care l-am văzut în ultima vreme.
Şi eu...care ziceam că nu mai pot să văd filme deprimante (de aceea nu mai pot sa urmăresc filme româneşti), am stat pironită în faţa lui până la final. E un film cu o mare încărcătură emoţională totuşi.
Trebuie să mărturisesc că atunci când am auzit titlul am crezut că este o denumire a unui loc, o metoforă, ceva...În niciun caz nu m-am gândit că se referă la sensul propriu al expresiei.
Filmul regizat de Debra Granick (inspirat din romanele lui David Woodrell) o are ca protagonistă pe Jeniffer Lawrence (Ree Dolly). Ea e şi motivul pentru care am urmărit filmul până la capăt. A reuşit să fie foarte credibilă în rolul unei copile de 17 ani care trăieşte mai multe decât ar trebui să îndure un copil de vârsta ei. Trăieşte într-o regiune săracă, în mijlocul naturii, unde toţi localnicii par a avea ca unică preocupare traficul de amfetamine. Are în îngrijire o mamă bolnavă, doi fraţi mai mici, iar tatăl este, evident, arestat pentru trafic.
Regula supravieţuirii în zonă pare să fie tăcerea, iar ea este nevoită să o încalce în momentul în care şeriful o anunţă că dacă tatăl ei, Jessup, eliberat pe cauţiune, nu se prezintă la proces, va pierde în decurs de o săptămână casa și pădurea, în virtutea cauțiunii stabilite de Statul Missouri. Fata începe să pună întrebări şi de aici o serie de momente tensionate, dramatice. Scena în care am înţeles titlul filmului mi s-a părut prea mult...Atmosferă filmului este mereu apăsătoare, desfăşurarea acţiunii...lentă. Este totuşi o mostră de luptă pentru supravieţuire şi determinare.
Nu vă dau mai multe detalii...poate vreţi să urmăriţi filmul...

PS - comentariile mele despre filme sunt doar o părere subiectivă, nu sunt critic de film, nu am pretenţia că mă pricep; îmi place să vad filme şi să le trăiesc aşa cum trăiesc cărţile...

La mulţi ani, Florilor!

Este o zi frumoasă ca inima mea :) Aşa mi-a zis tata de dimineaţa când m-a sunat să-mi ureze. Şi într-adevăr pare o zi frumoasă astăzi şi asta mă bucură pentru că m-am săturat de frig şi abia aştept căldura. Sper să aveţi cu toţii o zi frumoasă, dar mai ales tuturor celor care poartă nume de floare: La mulţi ani!

La mulţi ani şi celor care mi-au dat un semn de undeva de peste graniţă, din Polonia, Cehia, Germania, Londra şi chiar de prin Statele Unite. La început am crezut că au nimerit din greşeală pe blogul meu, dar când am văzut salutul la comentarii a fost o reală surpriză. Internetul ăsta are măcar meritul de a duce oamenii mai aproape.

Mulţumesc tuturor celor care astăzi au început să-mi trimită mesaje de la prima oră a dimineţii. Le mulţumesc că nu m-au uitat. Vă îmbrătişez pe toţi !

Părinţii-vampiri energetici

Probabil că vă surprinde acest titlu, dar e inspirat din realitate. În ultima vreme am auzit de tot mai multe cazuri de relaţii de acest gen între părinţi şi copii.
Poate aveţi şi voi prieteni care susţin că se înţeleg foarte bine cu părinţii şi-i sună de câteva ori pe zi pentru a se asigura că sunt ok, că totul e în regulă acasă şi pentru a spune şi ei ce au mai făcut. Credeţi-mă: e începutul dezastrului.
Până nu demult credeam că nu e cazul să-i judec eu pentru că oamenii se înţeleg bine şi poate e firesc să fie aşa. Dar treptat mi-am dat seama ce se întâmplă şi ce efecte negative poate avea o astfel de relaţie asupra celor implicaţi.
Eu recunosc că nu am o astfel de relaţie cu părinţii mei. În adolescenţă am avut unele mici conflicte: unele au pornit de la faptul că pe vremea aceea eu mă simţeam superioară părinţilor mei, care sunt nişte oameni simpli, «incapabili să mă înţeleagă », altele de la faptul că între noi nu prea a existat o comunicare strânsă şi afectuoasă, mai degrabă o atmosferă de disciplină cazonă. Aşa că atunci când învăţam pentru facultate, motivaţia cea mai puternică a fost să plec de acasă şi sa nu mă mai întorc prea curând. Şi am reuşit, m-am detaşat de casa părintească aşa cum mi-am dorit, am început să mă descurc singură de la 18 ani învăţând din greu ca să obţin bursă şi să nu am nevoie prea mare de banii de la părinţi. Eram atât de orgolioasă încât nu le ceream niciodată şi primeam doar ceea ce îmi ofereau. Treptat însă, pe măsură ce m-am maturizat, m-am reapropiat de părinţi pentru că mi-am dat seama că ei chiar au făcut pentru mine tot ce au putut şi au ştiut mai bine, iar pentru asta îi iubesc şi le sunt recunoscătoare. Este clar că nu eram omul care sunt azi fără ei. Sunt nişte oameni simpli şi poate că nu ştiu să comunice aşa cum ştiu eu, dar am învăţat să judec oamenii mai mult după fapte şi mai puţin după ceea ce spun, iar ei au încercat să facă pentru mine şi fratele meu tot ce au putut.
Astăzi, pot să spun că avem o relaţie normală, vorbim destul de des la telefon dar nu ne încărcăm unii pe alţii cu problemele proprii. Încercăm să ne protejăm cât putem şi aflăm unii de la alţii doar lucrurile esenţiale. Cei care vorbesc absolut totul cu părinţii ar putea sări ca arşi. Dar eu asist în jurul meu la derapaje, distrugeri de căsnicii, etc din cauza unei relaţii nefireşti cu părinţii.
Mai ales la o anumită vărsta ar trebui să ne detaşăm, să ne luăm zborul şi să ne trăim propria viaţă. Ar trebui să învăţăm asta de la natură pentru că păsările îşi lasă puii să zboare singuri după ce-i învaţă.
Eu am văzut părinţi care nu-şi lasă copiii să-şi trăiască viaţa. Mi se pare nefiresc ca un bărbat de peste 30 de ani să fie dependent de “mămica”, să facă tot ce-i cere mămica, iar dacă mai şi locuieşte cu mămica, l-am clasat ca iremediabil pierdut. Tot nefiresc mi se pare să fii căsătorit, să ai propria ta familie, copii şi să vorbeşti nonstop cu părinţii, să trăieşti intens toate problemele lor şi să uiţi să te mai preocupi de propria familie. Genul ăsta de relaţie pentru mine se numeşte vampirism energetic. Poate să fie din partea unora sau a altora, dar, oricum ar fi, cineva secătuieşte de energie vitală pe altcineva şi devine o relaţie vicioasă. Să nu credeţi că inventez ! Exemplele pe care le-am dat sunt din anturajul meu, sunt cazuri reale ale unor persoane pe care le cunosc. Iar relaţiile cu părinţii au ajuns să influenţeze dramatic relaţiile de cuplu. Nu mi se pare firesc ca relaţia cu partenerul de viaţă să decurgă după starea de spirit a părinţilor. Dacă se simte bine «mămica», ne simţim şi noi bine, dacă nu, e tragedie. Devine patologic.
Părinţii ar trebui să înveţe să nu mai fie egoişti şi să nu mai trăiască prin copii. Cred că asta e o prima cauză. Poate că după o vârstă ne simţim pustiiţi şi fără rost în viaţă, dar ăsta nu e un motiv să ne agăţăm de alţii, ci e un motiv să ne redescoperim, să căutăm frumuseţea şi rostul fiecărei vârste şi să trăim ce ne oferă viaţa în fiecare moment. Dacă vreodată am să devin părinte, o să am grija să-i învăţ pe copiii mei să zboare singuri şi să nu mă păzească pe mine la bătrâneţe, ci să-şi trăiască viaţa, aşa cum eu o trăiesc pe a mea acum. Mi se pare firesc ca eu să-i ajut pe ei să se mai elibereze de probleme, nu să le creez preocupari în plus. Pentru problemele mele ar trebui să existe soţul, prietenii de-o viaţă sau un psihiatru dacă e nevoie, dar nu copiii…Ei trebuie lăsaţi să-şi trăiască propria viaţă care şi aşa este stresanta şi plină de griji.

Fashion addict

În general, se consideră că pasiunea pentru modă şi, eventual, shopping este una superficială care ţine de preocuparea femeii pentru cochetărie. Pentru mine, cred că este mai degrabă o pasiune pentru culori şi pentru combinarea lor. Întotdeauna m-a fascinat culoarea, iar în copilărie, când pictam, reuşeam întotdeauna s-o impresionez pe profesoara de desen prin modul în care combinam culorile. Îmi ieşeau atâtea nuanţe ale toamnei…
Din păcate, nu am mai pictat de mult…aşa că îmi satisfac plăcerea de a combina culorile prin vestimentaţie. Nu e o pasiune tocmai ieftină, având în vedere că trebuie să am încălţari de aproape toate culorile, cu toc şi fără toc, pentru toate sezoanele şi genţi asortate (noroc că nu sunt şi astea sezoniere).
Am constatat că atunci când merg prin magazine şi văd diverse lucruri care îmi plac, în mintea mea se derulează cu viteza unui calculator posibile combinaţii cu hainele de acasă, încălţari sau diverse accesorii (bijuterii, eşarfe, etc). Pasiunea şi voluptatea pe care le simt atunci când probez ceva nou sunt asemănătoare probabil cu senzaţiile pe care le au gurmanzii când degustă ceva bun sau pasionaţii de băuturi când degustă ceva rafinat.
Nu-mi amintesc exact de când a început totul…cred că după revoluţie, când am început să văd alte haine prin magazine şi o oareşcare talie în oglindă... că trebuie să recunosc…multă vreme silueta nu m-a ajutat să port hainele pe care mi-aş fi dorit să le port…Dacă multe femei îşi propun să slăbească pentru a fi pe plac anumitor bărbaţi, motivaţia mea pentru slăbit a fost garderoba. Frustrarea de a nu putea purta hainele pe care le admiram atât de mult era aşa mare…că am făcut toate eforturile pentru a putea îmbrăca ceea ce îmi doream. Şi aproape am reuşit…
Cred că am un stil casual chic, definit în timp, în funcţie de profesie şi…împrejurări. Spre exemplu, am adoptat moda franţuzoaicelor (care merg în adidaşi până la job şi acolo se schimbă cu pantofii eleganţi) şi uneori, dacă sunt prea obosită sau am mult de mers într-o zi, merg cu pantofi joşi până la şcoală, iar acolo am întodeauna o pereche de pantofi cu toc cu care să mă schimb. Mi se par ridicole unele domnişoare care merg la metrou, pe piatra aia imposibilă cu pantofi cu tocuri de 10 cm. Câte unele merg atât de chinuite că ţi se face milă, iar altele chiar cad…
Trebuie să recunosc că atunci când cumpăr ceva mă gândesc dacă îl pot îmbrăca şi la şcoală, astfel încât am destul de puţine haine care sunt luate doar pentru escapade…în marea lor majoritate…de vară…că e vacanţă şi-mi permit…Probabil de aceea (şi datorită ochelarilor) prietenii îmi spun că arăt exact ca o profesoară, deşi n-am ştiut că există vreun prototip pentru că am văzut profesoare foaaaaaarte diferite ca tipologii…
Plăcerea asta a mea nu adevenit însă niciodată patologică, nu simt nevoia să-mi compensez vreo depresie prin cumpărături şi nici nu îmi cheltuiesc toţi banii pe haine. E adevărat că am un dressing foarte mare şi un compartiment care are 2 m înălţime şi vreo 80 cm lăţime este plin numai cu încălţări…cutii frumos arajate şi etichetate (că sunt cam obsedată şi de curăţenie) « pantofi maro joşi », « pantofi maro cu toc», « pantofi gri », etc. În fine, de multe ori zic că e bine că nu am aşa mulţi bani că aş fi fost mare pagubă la casa omului…